Trebuie să recunoaşteţi un lucru, că, atunci când suntem singuri, suntem singuri nu pentru că infinitul ne lasă singuri, ci pentru că nici o “javră” nu merită sa i-l oferim. Ne lipseşte cineva căruia să-i punem la dispoziţie partea noastră din infinit, fie şi ca s-o sfârtece. Fără infinit se poate trăi. Fără, să-l visăm uneori, cred că nu. Dar infinitul nu mai are nici un preţ dacă nu există nimeni alaturi de care sa-l dorim. Un infinit dorit fără nimeni alături nu mai e decât o singurătate fără limite şi, deci, de nesuportat. O singurătate în care încetezi să mai strigi, pentru că nu mai ai pe cine, în care încetezi să te mai rogi, pentru că Dumnezeu nu te va auzi. Şi ce ne-am putea ruga? “Dă-ne, Doamne, nu necuprinsul, ci câţiva metri pătraţi în care să ne asculte cineva şi să ascultăm pe cineva. Dă-ne “javrele” pe care le-am dispreţuit sau dă-ne norocul de a fi în locul lor pentru alţii”. Pentru că niciodată nu vom avea ce face cu infinitul păstrat exclusiv pentru noi, dimineaţa, la prânz şi seara, felul întâi, felul doi şi desert.

Probabil nu se poate trăi liber decât acceptând constrângerile unei morale. Spre norocul meu, am înţeles cu timpul două lucruri care azi mi se par importante. Mai întâi, că a preţui nu e o datorie, ci un drept pe care nu toţi şi-l pot cuceri. Apoi că a dispera înseamnă a da dreptate celor care te-au făcut să disperi. Uneori, foamea de lume se amestecă fără voia noastră, şi chiar fără vina noastră, cu revolta împotriva ei. Şi n-avem curajul să mergem până la capăt pe nici unul dintre aceste drumuri. Nici nu putem iubi iertând tot ce ne contrariază, nici nu ne putem hotărî să fim intransigenţi orice s-ar întâmpla. Dar cum ar putea fi altfel pentru cel care din păcate sau din fericire, nu ştie să-şi limiteze dorinţele? Când dragostea e un finit pus la dispoziţia “javrelor”, probabil ea e şi suportabilă şi simplificată.
Mă îndoiesc, însă, că o dragoste suportabilă şi simplificată mai e chiar dragoste. – Polemici cordiale

Filed under: comentarii si citate