Cei care-am fost la Troia
II
Am lasat în urma atîtea mari si greseli
încît ma întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuscari pentru a învata sa iubim?De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate sa fim mai întîi vinovati
pentru a învata sa iubim.
Trebuia sa gresim
pentru a cunoaste sfîrsitul greselii
si poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul sa spuna
ca stiu totul despre iubire si tarm.
Nimeni nu va cunoaste vreodata mai bine ca noi
ce înseamna iubirea, pentru ca nimeni
n-a pierdut-o si n-a visat-o ca noi. Pentru ca
nimeni n-a trebuit sa taca mai dureros decît noi
cu speranta ca-ntr-o zi vom striga: iata tarmul! Pentru ca
nimeni n-a privit ca noi steaua prafoasa a singuratatii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca sa ne-aducem
aminte mai bine.
Si iarasi cerul asa cum îl stiu, stralucind dupa ploaie,
si ma întreb, poate, pentru ultima oara.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
rascumpara
decît iubind si mai mult tarmul
pe care stau si visez ca voi ajunge într-o zi?
Si mai ales de ce suntem noi vinovati ca toate acestea
au fost?
Cînd eu n-am vrut decît sa ramîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît sa fim asemenea pasarilor
carora nu le pasa nici de zei, nici de timp.
Oare cat mit si cat adevar sta in versurile astea? Sa fie doar un poem despre Troia sau ceva mai profund?
De ce ne trebuiau remuscari pentru a învata sa iubim? Ne trebuie remuscari pentru a iubi? Trebuie ca inainte de a ne da sufletul pe tava sa fii facut oameni sa planga? Trebuie sa vedem suferinta provocata in altii si sa ne dorim sa ne schimbam atat de mult incat ne aruncam inimile in oricine ne apare in cale? Daca da, e un joc nedrept.
Sau poate ca singurul subiect al poeziei e Troia, iar eu vad ce nu este acolo.
Filed under: Scrisori imaginare, comentarii si citate, poezii
Nu are nici o legatura cu citatul pe care l-ai scris tu.Stii de la ce editura imi pot cumpara toata opera completa a lui Octavian Paler?Am tot cautaat si nu am gasit.
eu cred ca remuscarile aoar involuntar de situatie si da, vorba Marelui Maestru, doar prin remuscari inveti sa iubesti.Mai bine zis doar prin ele inveti sa pretuiesti ce ai langa tine sau persoana iubita.
Cred ca ii pot raspunde Marelui Maestru.Pacat ca nu am avut ocazia de a-l vedea inainte de pleca din aceasta lume.Trebuie sa ne dam sufletul pe tava si trebuie sa `auzim` as zice eu, suferinta provocata de altii dorinta de a schimba este atat de mare incat ne aruncam inimile in tot ce ne apare in cale, iar Dumnealui este singurul care poate veedea ce nu este acolo.
Cred Octavian Paler se dovedeste a fi un mare pedagog al inimii.
De ce ne trebuiau aceste remuscari ? Pentru ca o poveste de dragoste nu se poate numi poveste de dragoste fara de acestea.Da, desidur se poate afirma ca fara ele ne-am descurca mult mai bine, dar in acest caz am cadea in idealitate sau intr-un basm.Vinovatia este o lectie care se invata cu lacrimi grele.
Intrega poezie are mare legatura cu mitul edenic , cu izgonirea Evei si al lui Adam din Rai.Cine poate dezbate mai mult pe acest subiect e foarte binevenit.
Tind sa cred ca mai exista oameni asemanatori mie,care cred in dragostea adevarata aducatoare de armonie,pace si liniste,oameni cu sufletul bun care sa pretuiasca acest sentiment inaltator,suprem,insa nu se poate vorbi despre dragoste ideala caci pe pamant exista doar o copie imperfecta a ideii de dragoste,dragostea adevarata inseamna perfectiune,iar perfectiunea nu exista decat in Flori!Am fi inconstienti daca ne-am nega statutul de muritori, incercand sa ne insusim dragostea ideala,asa cum avem tendinta de a ne insusi obiectele lumii acesteia,Pacatul stramosesc este imprimat in fiinta noastra,faptul ca suntem muritori este singura certitudine,restul e relativ. Nu este suparare,nici regrete,nici disperare,nici mahnire,tristete,descurajare,nici absenta,nici scapare nu poate fi pentru cei ce se iubesc!!
Vorbind de dragoste si regrete … Sunt multi condamnati dar mai putini vinovati pe aceasta lume. Iar cei care intr-adevar isi asuma vinovatia , poate nici nu mai au nevoie de condamnare. Pentru ca nimeni nu stie mai bine decat ei : cat de tare doare tacerea sau cat de mare e umilinta de a-ti purta inima ca un clown, fiecare dupa putere si pricepere.
Si inca un “de ce?” > De ce bem totusi otrava cand toata fiinta se impotriveste? Cand e clar ca nici macar ultima picatura nu ne va gasi vreun raspuns?
Frumos coment, Lavinia,
reverente !
Din greseli se nasc remuscarile. Greseli numim acele fapte care, intr-o anumita conjunctura, se adeveresc a fi in discordanta cu ceea ce ne dorim intradevar de la noi sau de la ceilalti. Cel ce se maruriseste a fi “vinovat” este acel om care odata intrat in intimitatea fiintei sale se descopera pe sine si se simte totodata raspunzator de raul la care a asistat doar ori a privilegiat. Este un instinct sensibil prin care dorim sa ne dam o mai mare valoare sau sa fim niste “tapi ispasitori”, depinde deci de conjuntura. Cat despre iubirea despre care vorbesc aceste ganduri, este o iubire sfanta, dragostea de patrie si nu numai (…). Este acel ceva care lipseste din tot ceea ce este nedreptate si minciuna. Putem cunoaste iubirea doar pierzand-o! Paler a spus un mare adevar, practic nu este o idee originala insa faptul ca a fost confirmata in repetate randuri ne pune in reflectie. Eu personal o condivid in totala masura, nu teoretic vorbind (…). Speranta traieste in tacere, casa ei este aseptarea. Cerul senin, care o vreme s-a lasat eclipsat de nori plumburii, se lasa intrezarit prin auz,miros si tact. In intunecime poti doar sa ratacesti, ca sa-ti regasesti calea trebuie sa treci prin acest pasaj obligatoriu: intunericul. Cunoscand binele si raul se ajunge la echilibru. Prin acest intuneric al ochilor inchisi ajungem la cunoastere si prin aceasta se naste visul Speranta! O Speranta care te va insoti spre calea ta, spre adevar.