Avem nevoie sa fim mai putin singuri
„N-ai nevoie de mai mult cat timp te ai pe tine insuti, s-a zis uneori. Am experimentat aceasta idee si nu-i adevarata. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie sa ne marturisim cuiva. Avem nevoie de cineva care sa ne iubeasca si, mai ales, de cineva pe care sa-l iubim. Poate ca marea noastra problema nu e sa fim fericiti, ci sa fim mai putin singuri. Sau poate ca tocmai aceasta e marea problema a fericirii, sa fim mai putin singuri.” Intaia singuratate/Scrisori imaginare
A comunica – un verb obsedant al calatoriilor, al epocii contemporane. Comunici cu pietrele strazii, cu zidurile, cu apa si orologiile batand orele, cu fetele intalnite intamplator, pe strada, cu oamenii langa care stai la o masa, cu batranele doamne si domni pe care ii intrebi ceva pe strada - directia spre nu stiu ce muzeu sau statie de metrou – si amabilitatea lor, graba lor sa iti raspunda, sa-ti clarifice totul. Pe drumuri straine inveti ca batranii au mai multa rabdare, bunavointa, mai multa curiozitate si timp.
Dar, de atatea ori ma lovesc de suprafetele agreabile, de acest comunicabil-incomunicabil alunecos, un fel de granite care apartin altui timp, strain, ostil, grabit. Felul singular al unora – perfect adaptat – oameni ai unui alt ritm – stiinta lor de a ramane deasupra, neimplicati, felul indiferent in care te aproba, distant : „ Oh, da ?… de acord !” Mi se pare ca nici nu mai stiu sa deteste, sa se exalteze, sa fie sentimentali, sa fie buni, nebuni, egoisti, grosolani, dar…firesti! Nu, ei sunt perfect politicosi, distanti „Oh, da?” – ceva intre exclamare si interogatie, un acord neutru, neangajant de fapt, superioara detasare – un fel de a aluneca in discutii, de a reteza discutii.
Doamne, de atatea ori le-am invidiat detasarea, de atatea ori m-a intrigat acest fals interes – amuzament de fapt, aceasta pojghita de atentie, rasul de suprafata, fara varsta, uniformizant ! Dar i-am cunoscut atat de putin – si apoi cine poate spune care-i felul de participare cel mai omenesc , cel al milei, curiozitatii, interesului pana la asfixie, „grija” aproapelui sau felul acesta al lor elegant, liber, expeditiv – acest sentiment social contemporan – de neparticipare, de umor, izolare – autoaparare ?
Dar azi e zi de Sarbatoare! Oamenii par mai voiosi purtand tantosi buchete de flori pentru sarbatoritii apropiati; se fac vizite in familie – mamele, bunicile, strabunicile isi primesc copiii, nepotii, incarcati de frumoase daruri. Prilejurile acestea par rare, viata moderna exclude tot mai mult ragazurile sentimentale de acest gen.
Amintindu-mi tot azi, acel „Reve de singe” – un film fantastic, ironic, grotesc, revazut cu cateva zile in urma. Imaginea unui New York pustiu, cu zgarie-norii vazuti de departe si marile pustiuri de nisip, vesnic rascolite, nivelate de niste masini care par ca merg singure; si mulajul monumental al unei gorile care domina fundalul orasului; orasul, uneori foarte frumos si desert; in care oamenii singuri traiesc ciudat, in interioarele prin care bantuie sobolani, in care se face dragoste, in care se sarbatoresc niste evenimente stinghere si oamenii stingheri, ca supravietuitorii unui cataclism, se mai intalnesc uneori, vorbesc fara sa comunice, comunica fara sa vorbeasca. Tanarul, eroul acestui film, cu ochii aceia mari, limpezi, usor cretini, foloseste pentru comunicarea cu ceilalti un fluier copilaresc – fluieratul tine loc de uimiri, de placere, de melancolie, exclamatiile si interogatiile acelui fluierat singuratic devenit simbolul unui limbaj nearticulat, ultimul.
Acest singur amanunt al filmului, laitmotivul unei lumi crepusculare, supravietuind la malul oceanului, unei naturi straine, expirand ea insasi, cu oamenii; acest fluierat mic, neajutorat, intreband si exclamand si mirandu-se singur, neputincios…
A comunica, cat este de important – sa comunici! Cu pietrele strazii, cu cheiurile, cu statuile, cu oamenii. Iubind, polemizand, ripostand, mai mult sau mai putin elegant! Uneori…in aceasta viata care se instraineaza de tine si de ea insasi, ai vrea sa ai un fluier care sa te exprime neintreg, nearticulat, melancolic…
Filed under: comentarii si citate
Excelenta pledoarie pentru a scapa de singuratate,sa comunici ,daca oamenii iti devin inaccesibili,daca nu mai ai acelasi limbaj,daca , chiar si in conditiile in care cuvintele nu-si mai gasesc rostul, strigatul sau tipatul strident al unui fluier devine un mijloc de comunicare.
Multumesc frumos Camil!
Acel fluierat, un ultim mijloc, similar unui sistem de alarma sufletesc, atunci cand s-au cladit fara sa aflam, bareiere si ziduri izolante.
Pe drumuri straine, te loveste uneori acest sentiment…
Dupa iubire,urmeaza momente de singuratate , finalul este plin de intelepciune (“o iubire care-si cunoaste atat de bine motivele”).
Camil, da…
dar, “a nu fi singur inseamna, poate, a sti sa te daruiesti. A sti sa renunti la trufia de a te considera cel mai important adevar al lumii. Rostul singuratatii e sa ne pregateasca pentru aceasta iubire, s-o visam si sa ajungem la ea prin puterile noastre si in cunostinta de cauza, cunoscand ce vrem sa negam”
Scrisori imaginare
Avem timp
Avem timp pentru toate.Sa dormim,
sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris,sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele.
avem timp sa privim norii,reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa – l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni,sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.
(Scrisori imaginare)
…..cam asta ar fi.
Ar fi, dar, avem timp sa meditam si sa gasim acea putina tandrete. Nu-i asa ?
Avem timp
Avem timp pentru toate.Sa dormim,
sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris,sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele.
avem timp sa privim norii,reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa – l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni,sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.
(Scrisori imaginare)
…..c-am asta ar fi.
Nu! nu mai avem timp sa meditam,trebuie sa facem, si de ce sa gasim putina ?Cred ca ne trebuie multa tandrete.
Da, ai dreptate !
MI-A PLACUT MULT!
Multumesc Ionut
Gabi nu stiu daca, cu acel “Da , ai dreptate!” ai inchis discutia,tocmai tu care spui ca este nevoie de comunicare,continua.As vrea sa propun continuarea discutiei pe tema convorbirilor cu Octavian Paler de DC-E.Ce spui?Din pacate nu prea am timp dar daca revii la discutii e OK!
[...] Si eu. [articol complet: Gabi, pe OctavianPaler.ro] [...]
Nici pe departe n-am avut intentia de a inchide vreo discutie
Sorry Camil daca ai interpretat asa 
O sa revin la tema, chiar daca sunt in aceeasi criza de timp .Consider ca dezbaterile pe marginea ideilor desprinse din opera lui Octavian Paler sunt un prilej de bucurie pentru mine si nu numai.
Te astept sa revii
[...] Mai multe citiţi pe octavianpaler.ro [...]