“(…) Aş vrea să vorbiţi acum, mai pe larg, despre două figuri tutelare în biografia dumneavoastră şi în universul interior: părinţii, pe care i-aţi iubit enorm. Ştiţi, desigur, că dragostea pentru tată, ce rastoarnă schema freudiană, s-a “demonetizat” în epoca modernităţii târzii. Atâţia creatori fac din ura faţă de părintele “castrator” cheia de boltă a lumii lor artistice; şi chiar dacă n-au motive biografice pentru o asemenea aversiune, o declară solemn, dat fiind că “se poartă”. În spaţiul literaturii române, există, însă un conservatorism în această privinţă: Marin Preda, Ion D. Sîrbu, Eugen Simion şi alţi scriitori importanţi vorbesc cu veneraţie despre părinţii lor, adevărate modele de urmat în viaţă. L-aţi evocat în mai multe rânduri pe tatăl dumneavoastră, în pagini dramatice, culminând cu sfârşitul său din cauza lipsei unor medicamente. Când v-aţi descoperit tatăl, nu numai la propriu, ci şi la figurat? Care este cea mai îndepărtată amintire cu el şi care a fost momentul când aţi înţeles că există între voi o legătură organică, indestructibilă? (…)

(…) Am povestit în alte cărti (ultima oara în Autoportret într-o oglindă spartă) în ce condiţii a murit tatăl meu, după un accident: i s-au refuzat antibioticele, la spitalul din Făgăraş, deoarece nu era “colectivist”, şi a făcut septicemie. Nu vreau să mă repet. După ce l-am înmormântat, n-am mai putut să rămân în Lisa. Am plecat cu primul tren spre Bucureşti. În vreme ce ne îndreptam spre Braşov, s-a dezlănţuit marele viscol de la sfârşitul lui ianuarie 1954. De la Braşov, nu s-a putut merge mai departe. Trenul a rămas în gară doua zile şi doua nopţi, din care nu mai ţin minte decât că, într-o altă realitate decât a mea, călătorii erau foarte îngrijoraţi. Şi circulau zvonuri fioroase: că Bucureştiul era îngropat în zăpadă, că nămeţii erau cât un stat de om pe calea ferată, dincolo de Predeal, şi că riscăm să petrecem iarna în tren la Braşov. Toată această panică nu mă scotea din starea de prostaţie în care căzusem. Îmi era egal dacă vom pleca spre Bucureşti în următoarele zile sau la sfărşitul iernii. Mă ghemuisem într-un colţ al compartimentului şi nu cred că am scos vreo vorbă cât am fost “înzăpeziţi”. Mi-au rămas în memorie doar geamul murdar pe care mă uitam afară şi o senzaţie de frig umed. Moartea tatălui meu nu însemnase doar pierderea unui părinte. Se năruise principalul meu suport sufletesc. La nici 28 de ani, viaţa mi se părea, brusc, goală. Se întâmplase ceva brutal, neaşteptat, imprevizibil, care mă lăsase fără copilărie, fără adolescenţă, fără sens.

Care e cea mai îndepărtată amintire legată de tatăl meu? Una în care îi văd doar picioarele. Mergea înaintea mea, pe uliţa denumită în Lisa “Delături”, într-o zi mohorătă, ferindu-se de băltoacele pe care o ploaie neglijentă le alimenta cu stropi mici. Împlinisem şapte ani şi mergeam să-mi încep prima zi de şcoală. La ora aceea, ştiam de vreo doi ani să citesc şi să scriu (mă învăţase tata). Aveam, chiar, “lecturi”. Dintr-o Biblie cu coperţi negre şi cu marginea foilor colorată în roşu, ştiam multe pagini pe dinafară. Impresionasem de multe ori oamenii din sat turuind, fără să mă poticnesc, sutele de nume din “Cartea neamurilor”, ceea ce îmi atrăgea de fiecare dată o laudă supremă: “Are capul bun ca taică-său”. Totuşi, mă îndoiesc că înţelegeam importanţa acelei zile din care n-am reţinut decăt grija de a nu călca nici eu în vreo băltoacă. Altă amintire e tot parţială. Tata nu se rădea decăt duminica. Peste săptămână, obrazul lui devenea ţepos. Eu dormeam cu el, în patul principal din casă. Sora mea dormea cu mama, într-un pat mai mic, aşezat lângă uşă. Dimineaţa, când mă trezeam, tata îşi freca obrazul ţepos de obrazul meu. Şi eram, de fiecare dată, fericit. Pe la trei sau patru ani, tata “m-a salvat” când mama, pentru a mă convinge să nu mai vreau să “reinventez” focul, s-a prefăcut că vrea să mă spânzure de părul din curte, într-o zi în care pusesem casa în pericol. Dar nu-mi amintesc decât că i-am luat apărarea mamei, când a certat-o. Cam tot pe atunci, tata era, dimineaţa, “valetul” meu. Cum nu ştiam (şi nici nu vroiam să învăţ) să-mi potrivesc obielele, înainte de a mă încălţa cu opincile, îi întindeam, “seniorial”, picioarele. Şi cam tot pe atunci m-a învăţat să număr până la cincizeci, ca să pot ţine socoteala găinilor, să nu iasă vreuna din curte când rămâneam singur acasă.

Dacă mă gândesc bine, cea care a contribuit cel mai mult să cresc în “cultul tatălui” a fost… mama mea. De la ea am aflat cum a stat tata aproape o iarnă întreagă lângă leagănul meu, încălzind ceai în gură înainte de a mi-l da să-l beau, când, la câteva luni de la naştere, m-am îmbolnăvit grav. Şi tot de la ea am aflat şi altele. Cum i-a uimit tatăl meu, în copilărie, pe învătătorii săi la şcoală. Cum a fost trecut din clasa a doua direct în clasa a cincea şi cum, după aceea, învăţătorii şi preoţii (erau doi în Lisa, unul ortodox, altul greco-catolic) au venit la bunicul meu patern pentru a-i spune că tata ar putea merge la liceu pe cheltuiala unui regiment grăniceresc de la Sibiu (care patrona şcolile româneşti de la graniţa Imperiului Habsburgic). Numai că bunicul meu avea alte griji. Voia să le înzestreze pe cele trei surori ale tatei şi să-şi ţină singurul băiat pe lângă el… Mama mea era foarte tăcută. Vorbea rar. Şi totuşi, parcă o aud povestindu-mi cum s-a plimbat tata o săptămână, noaptea, prin casă, întrebându-se cum să facă rost de o sută de lei, pe care i-o cerusem (inconştienţi şi egoisti sunt copiii!) într-o scrisoare, în primul an de liceu.

Înainte de venirea dumneavoastră, am citit în “Lettre Internationale” un text tulburător al lui Ion Vianu despre moarte. Din el am aflat că o doctoriţă americană de origine elveţiană, care s-a dedicat multă vreme îngrijirii muribunzilor, a sfârşit prin a se retrage într-un deşert din centrul Americii. Ea spunea că individul confruntat cu perspectiva morţii trece prin cinci faze: neîncrederea, revolta, angoasa, depresiunea şi acceptarea. În momentul de faţă, eu mă aflu în a treia fază, în care trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că moartea nu e o problemă “filosofică”, aşa cum era cu nu prea mulţi ani în urmă. Când a murit tatăl meu, însă, eram nu numai foarte tânăr, ci şi de ajuns de superficial. Nu puneam preţ pe timpul irosit şi nici pe valoarea seriozităţii în viaţă. Îmi închipuisem că totul va fi mereu ca pănă atunci, că nu trebuie să-mi fac griji în legătură cu viitorul. Or, moartea tatei a reprezentat un şoc. În clipele în care l-am văzut horcăind, n-am reuşit să cred că murea cu adevărat.” (Daniel Cristea-Enache - Convorbiri cu Octavian Paler)

Filed under: comentarii si citate