Pentru cei care consideră că e înţelept să rămâi cu picioarele pe pământ din moment ce nu te-ai născut pasăre, gestul lui Icar e mai mult decât o eroare; e o nebunie. Şi nu s-a spus oare că Leonardo a fost un mare ratat din pricina multor proiecte eşuate, între care şi acela de a zbura? Există eşecuri nemuritoare şi reuşite de cârtiţă meticuloasă. Aşa cum există izbânzi născute dintr-un gest ce-a putut părea unora nu întru totul firesc.

Când Newton împlinise douăzeci şi patru de ani, Londra, ni se spune, avea nevoie de medici care să vindece urmele ciumei, de marinari care să se lupte cu olandezii şi de pompieri care să stingă incendiile foarte dese. Tânărul savant n-a fost nici medic, nici marinar, nici pompier. Departe de mirosul de acid fenic, de bubuiturile tunurilor şi de flăcările incendiilor, făcea un lucru aparent inutil, privea un măr căzut la pământ. Şi abia mai târziu lumea a aflat că astfel a fost descoperită legea gravitaţiei. În condiţii „obişnuite”, pe Everest nu s-ar fi urcat nimeni. Reversul absolut al lui Don Juan este un misogin. Al lui Don Quijote, un blazat. Iar din Napoleon nu mai rămâne nimic dacă nu mai strigă :”Imposibilul e un cuvânt pentru nătângi”. Sau rămâne un ins care ar fi trebuit să se ducă, înainte de orice, direct în insula Sfânta Elena să cultive castraveţi.

Polemici cordiale – Eroare si firesc

Reversul absolut al unui om de artă, este să creadă că a primit talentul doar ca să se automulţumească pe sine însuşi, şi că nu s-ar fi ridicat încă la înălţimea suficientă de a crea ceva măreţ.  Imposibilul e un cuvânt pentru nătângi, mă văd nevoită să-l citez pe Napoleon. Limitele şi le impune fiecare lui însuşi, fiindcă un geniu este nelimitat de timp, ori spaţiu. „Dacă spui că poţi, ai dreptate. Dacă spui că nu poţi, şi atunci ai dreptate” spunea Henry Ford. Oamenii de artă din ţara asta au hotărât: nu pot să ridice cultura din mocirla în care a intrat în cei douăzeci de ani de, sperată, sau mai bine zis de-sperată, democraţie. Si mai ales, nu mai există muzicieni, care să compuna un imn simplu şi adevărat. Un imn care să înfioare românul din cap şi până în vârful degetelor de la picioare, un imn care să îl facă pe român să se ridice respectuos în picioare şi să-l cânte din toată inima. Oare , România, cândva leagăn al artiştilor de geniu, să fi rămas făr’ de artişti?

Filed under: Uncategorized