La fel ca toţi oamenii de valoare ai umanităţii, Octavian Paler a fost preocupat de drumul către el însuşi. Dincolo de faptul că, a fost rodul creativitaţii sale de excepţie, întreaga sa operă  este o adevărată călătorie fantastică, prin labirintul psihologic al fiinţei umane;  o adevarată operă de artă, iniţiatoare în arta de a fi tu însuţi.

Trebuie să recunosc – şi nu fără ruşine  - că, abia după ce am început să citesc opera lui Octavian Paler, am devenit preocupată la rându-mi, de drumul spre centrul fiinţei, aşa cum l-am găsit denumit la Mircea Eliade. Întreaga operă a lui Octavian Paler, este o adevărată căutare în el însuşi.

“Eul detestabil”, aşa cum şi-a reintitulat cartea “Un muzeu în labirint”- după nouăsprezece ani de la prima sa apariţie este “obişnuirea cu provocările oglinzii” nedorind dintru început “să atragă atenţia asupra sa; înaintează încet spre protagonişti. Abia când a ajuns foarte aproape de ei se decide să vadă în chipul său unul din subiectele posibile ale picturii [...] Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi. Poate că întrebarea care ar trebui pusă e dacă harul de a preface totul în autoportret nu seamănă uneori cu al lui Midas, devenind o pedeapsă; să te ciocneşti mereu de tine, fără nici o şansă de scăpare, nu e tocmai confortabil…dar acest preţ nu se poate negocia.”

Obedient simţului măsurii, la fel ca noi toţi, dar neezitând să şi-l reproşeze ori de câte ori are ocazia, Octavian Paler este “un bun prilej de a deosebi aroganţa de conştiinţa valorii. Şi apoi, vorbind atât de mult despre măsură, am pierdut, se pare, din vedere că a fi, într-adevăr “ceva”, înseamnă mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate care cântăreşte mai mult decât celelalte; a exista prin ce ai mai important, mai lipsit de măsură.”

Pe drumul către noi înşine – drum ce “este mult mai pretenţios” decât expediţia lui Columb care, după ce a descoperit America, la al doilea drum “busola a înlocuit rugăciunea” – eul fiecăruia dintre noi, ne ridică mari piedici în a ne cunoaşte pe noi înşine, de aici detestabilitatea ce urmează înţelegerii vicleniei acestuia. Ne învăluie fiinţa într-un nor de ceaţă rozalie, pe care cu greu reuşim să o percepem, să-i percepem izvorul de iluzii. E nevoie chiar de întreaga viaţă, uneori, să realizăm percepţia a ceea ce este , de fapt, eul nostru:  o iluzie detestabilă!

Eul, de fapt personalitatea fiecăruia dintre noi, cultivată cu grijă odată cu trecerea anilor, nu ne dă voie să vedem ce se ascunde dincolo de ea: o complexitate de obiceiuri, un sistem inflaţionist de dorinţe, care ne conduc negreşit, şi de fiecare dată, la un singur rezultat: tristeţea învingătorului, aşa cum a surprins-o Michelangelo în sculptura sa, şi sentimentul subtil de neîmplinire.

Mergând prin labirintul psihologic al fiinţei umane, Octavian Paler, a surprins acele manifestări ale caracterului şi personalităţii fiecăruia dintre artiştii ce au creat numai şi numai într-un mod subiectiv, ca urmare a întâmplărilor din viaţa lor, acea artă subiectivă, a artistului care se lasă dominat de iluzia mentală a suferinţei şi creează , refugiindu-se în artă,  şi nu din dorinţa obiectivă, aşa cum întâlnim la Paler înflăcărarea de a-şi explica misterele psihologice ale fiinţei.

Ar putea spune cineva, că fără subiectivism arta nu ar fi putut exista, dar eu afirm că, fără subiectivism, arta ar fi cultivat în noi nu melancolia, nu suferinţa, ci acceptarea propriei realităţi şi asumarea creşterii interioare. Am fi avut o lume, şi în particular , români  cu spirit treaz, şi cu o creativitate ce ar fi depăşit cele mai pretenţioase aşteptări.

Fapt care s-a şi petrecut cu opera maestrului, fiindcă nu poţi să-i citeşti opera şi să nu creşti spiritual, pur şi simplu eşti propulsat pe propria ta scară, şi odată ce ai urcat o treaptă, înţelegi că nu poţi regresa, că scara pe care te aşează Octavian Paler are doar o direcţie: vertical ascendentă.

Ce m-a încântat la această minunată descriere a pictorilor, dincolo de ceea ce se vedea cu ochiul liber, este decizia lui Octavian Paler de a-şi reintitula cartea, după ce a revăzut-o, peste nouăsprezece ani.

Şi-a dat seama că, ceea ce în urmă cu nouăsprezece ani i s-a părut a fi un labirint, nu era decât o nefericită învârtire în cerc, de fapt mai exact în spirală, pe drumul strâmt, şi cu obstacole, care duce către noi înşine. A realizat tragi-comedia fiinţei umane, şi i-a spus pe nume: “Eul detestabil”!

A reintitulat-o, după ce, păstrând tradiţia oamenilor de artă, şi-a făcut autoportretul în oglindă, dar – spre deosebire de artiştii pe care i-a observat cu meticulozitatea în mecanisme fine a unui ceasornicar –  a reuşit s-o spargă, înainte cu puţin timp de a părăsi tărâmul iluziilor, eliberându-se de robia propriului său Eu detestabil!

Filed under: Un muzeu in labirint, recenzii de carte