Dupa ce am citit cateva carti scrise de Octavian Paler prin anii ’80, si ma obisnuisem oarecum cu stilul, am pus mana pe Desertul pentru totdeauna care are multe elemente diferite de ceea ce citisem pana acum. In primul rand, e important de mentionat faptul ca eseul a fost publicat in 2001, dupa ce autorul a suferit primul preinfarct. Probabil acesta este si motivul pesimismului care se simte pe alocuri in randurile grabite, nelinistite ale lui Paler.

“Infarctul mi-a lamurit, cel putin, doua lucruri. Pe de o parte, am inteles ca sunt imprejurari in care egoismul e firesc. De patru luni, ma gandesc doar la speranta ca voi depasi cu bine aceasta vara.”

Desertul pentru totdeauna este scrisa sub forma de jurnal cu insemnari zilnice incepand cu luna mai si terminandu-se in august, forma ce mi-a dat de cateva ori sentimentul ca citesc blogul unui om inteligent, de o profunzime cutremuratoare, caruia ii este teama. Ii e teama de moarte si de faptul ca, intr-o zi, nu va mai putea simti oamenii, nu va mai putea mirosi vantul si ii va fi interzis in mod brutal sa mai iubeasca. Vlahuta a spus, la un moment dat, “nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei” si aceeasi idee persista si in cartea lui Paler.

Insemnarile din “jurnal” sunt o impletitura interesanta intre amintiri din copilaria si adolescenta lui Paler, prezentul lui 2001 si ganduri sau temeri asezate pe hartie, fara nici o legatura cu insemnarile anterioare. Este probabil una dintre cartile in care autorul se expune cel mai mult, aratand tuturor greselile pe care le-a facut, regretele si defectele sale, cu o sinceritate pe alocuri dureroasa. Genul de sinceritate de care, cred eu, sunt capabili doar cei ce au trecut pe langa moarte.

Desertul pentru totdeauna merita citita mai ales de cei care au o slabiciune pentru Octavian Paler, in special pentru pasajele autobiografice iar cartea primeste doar trei stele din cauza faptului ca substanta care se regaseste, de obicei, in randurile lui Paler, este pe alocuri diluata. Asta nu inseamna insa ca avem de-a face cu o lectura usoara, de vara. In niciun caz.

“Cu o usurinta pe care n-o pot pune decat pe seama superficialitatii, am neglijat, sistematic, ceea ce oameni din Lisa au intuit instinctiv; ca lumea nu e facuta pentru visatori; mai ales pentru visatorii care se multumesc sa-si viseze viata. In principiu, civilizatia nu suprima “gorila” din noi, ci “copilul”. Dar inclusiv in existenta mea as putea gasi dovezi ca, dupa ce ne “civilizam” si ne “educam” instinctele, ne pomenim, intr-o zi, obositi si bantuiti de indoieli. In fond, de ce anume mai pot fi sigur azi? Sunt incapabil sa dau un raspuns cinstit. ”

“Intelepciunea e plina de restrictii: sa nu faci, sa nu dregi, sa te abtii. Or, daca retinerile ar avea valoare, ar insemna ca eu am fost de mic intelept. Lipindu-ma de ziduri, stand mereu in defensiva, am facut ce recomanda inteleptii. Si ce-am reusit? Sa trec niste “balti”. Am pierdut nenumarate ocazii de a iesi din barlogul vietii interioare. M-am umplut de melancolii, precum cainii de purici. M-am ales cu intelegerea ireparabilului.”

O recenzie de Andrei Rosca publicata pe bookblog.ro

Filed under: recenzii de carte