“Intr-una din noptile, mai degraba albe, ale verii din aceasta carte, am avut un vis straniu. Ma aflam dinaintea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimit, am vazut-o transformandu-se in zid. Ulterior, n-am mai simtit nevoia sa caut alt raspuns in privinta destinului. Nu poti fugi de tine insuti nici macar cand o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci” (Desertul pentru totdeauna). 

Majoritatea timpului cred ca asta facem: fugim de noi insine, traim in afara noastra. Functionam mai degraba sub o determinare exteriorara, decat una interioara. Ne lasam prinsi in iuresul cotidian, de constrangerile pe care acesta ni le impune, reactionam doar la stimuli veniti din exterior: ceva se intampla si noi ripostam, cineva ne intreaba ceva, iar noi raspundem. Totul se petrece si se consuma in graba invocand lipsa permanenta a timpului. Acumulam diverse obiecte si bunuri materiale  de care credem ca avem nevoie, dar, in acelasi timp, continuam sa ne simtim nelinistiti, nemultumti, sau neimpliniti. “Nu mai actionam dinspre noi insine, ci acceptam ca viata a noastra o viata care in realitate se hraneste cu ceea ce ne este strain si exterior” (Mitrop. Antonie de Suroj).

Rar ne gasim timp sa stam de vorba cu noi insine.  Poate si pentru ca nu este un lucru tocmai usor sa te privesti in oglinda interioara cu o “subiectivitate onesta”. O astfel de intalnire presupune si un risc. Riscul aferent oricarei coborari in adancuri: de a te pierde incercand sa te gasesti sau de a nu-ti place ceea ce gasesti acolo.  “Poate că pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou” (Viata pe un peron).

Parte a acestui proces de confruntare interioara cred ca este si desprinderea de anumite lucruri din trecut, care ne impiedica sa traim in prezent. ”Uneori, omul e în situaţia lui Cortes, de a arde toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte”. Uitand sau evitand sa privim inspre noi, doar ne intretinem iluzia ca totul este in regula. Nemultumirile, conflictele interioare, frustrarile sau amintirile care dor nu dispar, ele doar se vor acumula, ne vor insotii si ne vor influenta in mod negativ comportamentul. In cele din urma, toate schimbarile sau raspunsurile vin din interiorul nostru si acolo trebuie, in primul rand, sa avem curajul sa facem curatenie si taria de a le cauta. 

Una din prejudecatile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul;oamenilor li se pare ca au si inteles ceea ce au clasat.Dar nu ma pot opri sa gandesc ca pretutindeni exista o padure in care se pierde o linie ferata.Pentru ca mereu exista un orizont dincolo de care consideram ca e normal sa ajungem.Si mlastina unde ne trag amintirile.(Octavian Paler-Viata pe un peron)

Cat de mare mi se parea cartierul copilariei mele.Cat de largi erau strazile si curtea casei.Acum, prin ochii maturului nu vad decat un petec de pamant din care rasar cateva manunchiuri de iarba.Ce mult ma bucuram cand prindeam licurici si ce importanta ma consideram doar pentru ca aveam cu doi licurici mai mult decat ceilalti.Timpul a trecut si alte lucruri au fost  prioritare.Pe masura ce am mai facut in pas pe drumul vietii alti oameni au primit onoruri si alti oameni mi-au marcat existenta.Va veni probabil un timp in care voi descoperi ca din multimea de lucruri pe care le-am considerat vitale nu mai ramane decat esentialul.Va veni un timp in care lucrurile cu adevarat importante vor fi senzatiile,ce-am vazut,ce-am aflat si rasaritul.Si totusi ramane intrebarea Maestrului:”De ce trebuie sa ne apropiem de adevar numai plini de rani?”

O fabula adusa din filosofie pentru a scuza, eventual, culpa mea de “sceptic” si “negativist”.

Cand am pretins eu, vreodata, ca sunt “obiectiv”? N-am spus niciodata o asemenea prostie. Ii las pe altii sa creada ca pot fi “indiferenti” si “neutri” asemenea unui calculator. Eu am recunoscut, de mai multe ori cred, ca tot ce pot nazui e sa am o subiectivitate onesta.

Cand am pretins eu, vreodata, ca detin vreun adevar indiscutabil, ultim? Convingerea mea e ca inteligenta i-a fost data omului pentru a se indoi. Ar fi nu doar ridicol sa-mi inchipui ca adevarurile mele sunt, neaparat, mai adevarate decat adevarurile altora. Ar fi si daunator. M-as lipsi pe mine insumi de sansa de a intelege ce am gresit. Si, vai, m-am inselat in multe privinte in ultimii cincisprezece ani. Intre altele, am fost prea optimist!

N-am prevazut ca libertatea poate arata si urat (cum arata azi la noi).

N-am prevazut ca, dupa isteria politica din anii ‘90, voi asista la fenomenul pe care, acum, il confirma toate sondajele: doi romani din patru nu mai vor sa auda de politica. (…)Si, mai ales, ca noi romanii nu suntem, se pare, pregatiti sa luam democratia in serios. Tocmai recitesc memoriile lui Nichifor Crainic si descopar niste similitudini aiuritoare intre ce se petrecea in anii ‘20 si ‘30, ca hotie, ca turpitudine, ca abjectie politicianista, si ce se intampla acum.

Cand am pretins eu, vreodata, ca merit sa fiu socotit un “sceptic”, un “pesimist”? Adevarul e ca am subestimat un risc. Acela de a nu-mi ascunde dezamagirile si ingrijorarile. (…)

Puteam sa evit aceste experiente penibile? Bineinteles. Era suficient sa torn, in teama mea ca democratia romaneasca risca sa se compromita singura, putina apa chioara “optimista”. Atunci n-as mai fi fost nici “sumbru”, nici “pesimist”, nici “cassandra”. N-as mai fi deranjat, probabil, pe nimeni cu “umorile mele negre”. (…)

Articol publicat in Cotidianul, 28 Iulie 2005

“Nu putem vedea toti cerul ca un astronom, pamantul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, pasarile ca un zoolog. Am face din univers un Larousse enorm. Trebuie, probabil, sa existe pe lume si diletanti, a caror singura specialitate este melancolia. Si, evident, eu fac parte din ei.” Caminante

“Pot sa recunosc ca nu sunt facut pentru ura. Dar sa nu iubesc nimic? Sa nu spun nimic? Sa nu cred in nimic? Nu exista, pro­babil, ceva mai greu de suportat, in afara durerii, decat repausul deplin, starea de obiect; nu m-as putea ridica, admitand ca as dori asta, la indiferenta celor cu desavar­sire satui sa iubeasca, sa spuna, sa creada si sunt recunoscator tuturor cauzelor care m-au ferit sa devin un asemenea intelept “ (Viata ca o corida).

Multa vreme am crezut ca ar trebui sa ma tem de oameni care iti vor raul, de prieteni care pot trada, de sentimente care pot provoca durere, de gesturi tandre care pot parea ridicole… Nu eram pregatit sa pricep ca indiferenta poate fi mult mai traumatizanta si demoralizanta decat toate acestea. “Sa nu-ţi fie teama de dusmanul tau; cel mai rau lucru pe care ţi-l poate face este să te ucida. Să nu te temi nici de prietenul tau; cel mai rau lucru pe care ţi-l poate face este să te tradeze. Teme-te insa de indiferenta. Caci prin tacerea ei, prin consimtamantul ei tacit, te ucide şi te tradează în acelaşi timp” (N. Mihalkov).

Ne doare indiferenta celorlalti fara de noi, mai ales atunci cand vorbim de persoane apropiate. Dar atunci cand indiferenta apare intr-o relatie de iubire? “Nu in putine cazuri, femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme. Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat, pana ajung sa le fie sila de ei. In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit, de care sa isi aduca aminte cu duiosie mai tarziu, tarasc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urat” (O. Paler – interviu in revista “Tango”)

Care este momentul cand cei doi ar trebui sa constientizeze ca ar trebui sa se desparta? As zice ca atunci cand indiferenta se strecoara subtil intre ei, cand ajung sa se priveasca in gol unul pe altul, fara sa mai vada stralucirea din ochi care i-a apropiat si se complac in aceasta stare. Nici macar nu mai vor sa lupte pentru a schimba ceva, doar asteapta, fara sa mai stie nici ei ce anume. “Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin” (Viata pe un peron).

Indiferenta celorlati sau indiferenta in iubire, ne pot duce intr-o stare in care ajungem sa devenim indiferenti si fata de noi insine. Si, din pacate, nu este vorba de acea indiferenta care sa se confunde cu iubirea Christica si sa implice sacrificul personal pentru binele altora. Preferam sa ne pierdem mai degraba intr-o stare de amorteala, de nepasare, sa ne autovictimizam si sa ne innegrim sufletul cautandu-ne motive si scuze in reactile sau “nedreptatile” celor din jur.  Devenim indiferenti fata de ceea ce facem, indiferenti fata de dorintele si visele noastre, indiferenti fata de destinul nostru. Nu vom face decat sa intram intr-un cerc vicios, sa reluam un ciclu traumatizat, pentru ca “fara dragoste suntem orfani de toate, fara pasiune suntem ca o moara de vant spanzurata in vid!”. “Nimic durabil nu se poate intemeia pe indiferenta” (Mitologii subiective).

Sta in puterea noastra sa vrem sa iesim din starea apatie si de aplatizare afectiva, sa ne regasim bucuria pentru lucrurile marunte din jurul nostru si pasiunea care ar trebui sa fie motorul oricarei activitati pe care o intreprindem. “Daca destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi da destinul”(Eul detestabil).