Magarul si vulturul (I)
O fabula adusa din filosofie pentru a scuza, eventual, culpa mea de “sceptic” si “negativist”.
Cand am pretins eu, vreodata, ca sunt “obiectiv”? N-am spus niciodata o asemenea prostie. Ii las pe altii sa creada ca pot fi “indiferenti” si “neutri” asemenea unui calculator. Eu am recunoscut, de mai multe ori cred, ca tot ce pot nazui e sa am o subiectivitate onesta.
Cand am pretins eu, vreodata, ca detin vreun adevar indiscutabil, ultim? Convingerea mea e ca inteligenta i-a fost data omului pentru a se indoi. Ar fi nu doar ridicol sa-mi inchipui ca adevarurile mele sunt, neaparat, mai adevarate decat adevarurile altora. Ar fi si daunator. M-as lipsi pe mine insumi de sansa de a intelege ce am gresit. Si, vai, m-am inselat in multe privinte in ultimii cincisprezece ani. Intre altele, am fost prea optimist!
N-am prevazut ca libertatea poate arata si urat (cum arata azi la noi).
N-am prevazut ca, dupa isteria politica din anii ‘90, voi asista la fenomenul pe care, acum, il confirma toate sondajele: doi romani din patru nu mai vor sa auda de politica. (…)Si, mai ales, ca noi romanii nu suntem, se pare, pregatiti sa luam democratia in serios. Tocmai recitesc memoriile lui Nichifor Crainic si descopar niste similitudini aiuritoare intre ce se petrecea in anii ‘20 si ‘30, ca hotie, ca turpitudine, ca abjectie politicianista, si ce se intampla acum.
Cand am pretins eu, vreodata, ca merit sa fiu socotit un “sceptic”, un “pesimist”? Adevarul e ca am subestimat un risc. Acela de a nu-mi ascunde dezamagirile si ingrijorarile. (…)
Puteam sa evit aceste experiente penibile? Bineinteles. Era suficient sa torn, in teama mea ca democratia romaneasca risca sa se compromita singura, putina apa chioara “optimista”. Atunci n-as mai fi fost nici “sumbru”, nici “pesimist”, nici “cassandra”. N-as mai fi deranjat, probabil, pe nimeni cu “umorile mele negre”. (…)
Articol publicat in Cotidianul, 28 Iulie 2005
Filed under: articole
Am crescut multi ani de zile departe de Romania si de realitatea propriei mele tari. Speram, la fel ca sutele de mii de romani, sa vin acasa si sa-mi fie bine, mai bine decat atunci cand am plecat. Eram un tanar imberb, cu suflet mare si aveam aripi pentru mii de ore de zbor, “cassandrele”, “sumbrii” si “pesimistii” mi se pareau atunci niste inutili, imi dadeau senzatia ca sunt doar niste “mitici” plini de emfaza, niste tirbusoane scofalcite gata sa intre in carnea celor care vor binele natiunii. Dar ochii mi s-au deschis cu trecerea timpului si ceata nu numai ca nu a disparut, Octavian Paler a devenit pentru mine ca un tata peste mari si tari, peste timp si peste notiunile mele despre viata, nu mai pot crede in nimic bun, din pacate nu putem sta in picioare si de aceea nu avem ceea ce am fi meritat in alte vremuri. Repet, suntem atat de penibili in dorinta noastra de a straluci…