“(…) Veneţia n-a mai aşteptat-o pe Venus, ca Botticelli, pe ţărm. Zeiţa n-a ieşit aici din valuri, ci din cada de baie. Ea a devenit o patriciană căreia îi place să fie admirată, mai mult decât să fie iubită, si nu e nevoie s-o vedem îmbrăcată în veşminte scumpe ca să ne dăm seama că nici ea nu ştie ce inseamna modestia. E de ajuns s-o privim cum stă pe sofa. Are ţinuta Veneţiei, gusturile Veneţiei, şi se pricepe să pară elegantă chiar goală. Nu mai ţine minte probabil nimic din serile antice, în schimb cunoaşte, cu siguranţă, ce podoabe preferă femeile din Cinquecento şi ce părere au negustorii veneţieni despre frumuseţe. A învăţat tot ce era de învăţat de la un oraş care niciodată n-a dat dovadă de mult tact in dorinţe; oraş de negustori parveniţi care a unit din instinct frumusetea şi orgoliul. Carnaţia zeiţei are aceeasi magnificenţă ca palatele veneţiene, iar culoarea pielei e un strigăt de sânge care arde buzele. Căci nimeni nu râde aici de cele lumeşti şi nu visează să devină ascet. Veneţia cunoaşte o singură măreţie: măreţia trăită. Avertismentele Eclesiastului nu sunt luate în seamă, deoarece veneţienilor nu le-a plăcut să li se aducă aminte că există lucruri mai importante decât ambiţiile si serbările lor. Ei nu s-au dat in vânt niciodată după ideile pure, le-au preferat închise într-o materialitate grea, somptuoasă; s-au aventurat cu mai puţin entuziasm decît pe mări pe cărările spinoase ale adevărului şi, când au făcut-o, au fost convinşi că adevărul aparţine celui ce deţine puterea. Încât nu e nimic surprinzător în faptul că distincţia dintre virtute şi păcat e aici la fel de greu de stabilit ca hotarul dintre pământ si apă. Soarele apune în lagună aruncând lungi umbre de regret şi o trenă de lumină melodioasă ca în pânzele lui Giorgione. Ce poate fi mai nepotrivit în aceste condiţii decât sa te gândeşti la lucruri abstracte? Zeiţele sunt mulţumite de trupul lor robust, pe care şi-l etalează fără nici o sfială, mândre, fireşte, că pictorii veneţieni, îndrăgostiţi de luxul culorii, fac şi nudurile să fie luxoase.

Uneori, în apoteoza formelor calde şi senzuale se insinuează un fior care tulbură culorile ca o presimţire. Euforia marilor descoperiri geografice se stinge. Tribunalele inchiziţiei lucrează de mai multe decenii din plin. Copernic a murit si el când Tintoretto avea douăzeci si cinci de ani, după ce a detronat pământul din centrul universului şi, odată cu pământul, omul. Crisparea nu durează însă decât o clipă, după care din nou totul pare definitiv. Lunga decadenţă a Veneţiei a început, dar ea trăieşte încă în aparenţele prosperităţii. Şi, oricum, nu-l poate urma pe Copernic. Pentru ea, pentru pictura ei, în centrul universului se află in continuare un trup omenesc, reprezentând viaţa în formele ei cele mai pline de dorinţă. Grandoarea se îmbracă în continuare la cel mai bun croitor şi nu întâmplator Tiţian, cu barba lui albă, de patriarh al culorii, viscolit de timp ca Turnul vechii Veneţii, are un aer princiar chiar si la nouăzeci de ani. El trăieste, ca si Tintoretto, într-un oraş care, având abia ceva mai mult de o sută de mii de locuitori, a reuşit totuşi să devoreze bogăţiile Imperiului bizantin şi să devină centrul economic al lumii, într-un oraş încredinţat că timpul trebuie să i se supună, asemenea duşmanilor serenissimei republici. Iar Venerei nici prin minte nu-i trecea să se întoarcă  vreodată in Olimp. Se simte bine în această Renaştere de toamnă (dar ce toamnă!) pe care o trăieşte Veneţia.

Arta veneţiană a urmat destul de fidel filosofia practică a cetăţii dogilor, punând preţ pe valorile ce pot fi sărbatorite. Şi pe urmă, dacă Toscana a născut sculptori, în lagună e edenul culorilor. Totul se converteşte aici in culoare, până si lumina. Încă un motiv pentru ca slăbiciunea care a adus la apariţia leilor de bronz auriţi să treacă pe paleta pictorilor, înclinaţi să cânte ceea ce există. Culoarea se aliază cu flota veneţiană pentru a linguşi vanitatea Veneţiei si pentru a-i da iluzia că puterea ei va fi eternă. Cine să bănuiască în Cinquecento că intr-o zi culoarea va face acelaşi lucru în slujba declinului si a decepţiilor? Că vestita ”culoare veneţiană” se comportă ca un mercenar? Că se va pune la dispoziţia singurătăţii cu aceeaşi pasiune cu care a slujit gloria? Nu, nimeni nu bănuieşte. Culoarea râde, tace, cânta, triumfă. Asemenea flotei veneţiene, cucereşte, prădează, îndrăzneşte totul şi obţine izbânzi rasunătoare pe care le sărbatoreşte cu fast. Ea anexează totul iluziilor acestui oraş suspendat între mare si cer, între glorie si moarte, devine fruct strălucitor, plin de parfumul însângerat al amurgurilor. Dacă Don Quijote ar fi venit în lagună, el ar fi văzut morile sale de vânt colorate. Lumina umedă îngraşă culoarea, iar azi am spune că până şi decadenţa Veneţiei e scăldată în culoare, că nici pe ruine culoarea veneţiană nu renunţă la ambiţiile ei. Desigur, Cezanne exagera afirmând că pictura s-a nascut odată cu veneţienii, dar adevărata aventură a culorii a avut loc la Veneţia, la fel cum adevărata aventură a umbrei a avut loc, prin Rembrandt, la Amsterdam. Îmi amintesc un tablou, al cui? iată că am uitat şi n-am răbdare să controlez, Veneţia fară apă. O Veneţie absurdă, în care pilonii pe care sunt construite palatele se văd dezgoliţi şi uscaţi. O Veneţie fără culoare ar fi tot atât de neconceput ca o Veneţie fără apă. Să ne mai mirăm că ea a dat cei mai mari colorişti? (…)” (Un muzeu în labirint – Istorie subiectivă a autoportretului)                       

Filed under: comentarii si citate