“(…) O nelinişte bizară te cuprinde. Fără să pricepi de ce, începi să crezi că gondolierul nu glumeşte. Aproape te sperie perspectiva de a-l vedea pe Tintoretto la el acasă, la patru secole dupa ce si-a pictat privirea stranie, de o provocatoare fixitate, din autoportrete, care te întreaba parcă: “Aşadar, ce e viaţa ?” Constrâns, niciodată nu răspunzi ce trebuie. Te simţi stanjenit, încolţit, faci un pas înapoi, cu gândul la sfânta linişte confortabilă a clasicilor care nu te somează astfel. Asa că mai amâni întâlnirea cu Tintoretto şi te uiţi in jur. Turiştii se înghesuie la carnavalurile regizate pentru străini, abia au vreme să vadă monumentele pe care li le arată ghidul şi, după ritual, să dea grăunţe porumbeilor din Piaţa San Marco. Da, un anumit gen de romantism a profitat din plin de decadenţa Veneţiei, cu o voluptate aproape indecentă. Nu romantismul care a inspirat sonetul lui Eminescu, nu romantismul care a dat Veneţiei o revanşă în poezie după ce a fost înfrântă pe mări, ci romantismul circumstantial practicat de cei care cred că Veneţia merită să fie o capitală a compasiunii si a caritătii, pentru ca odată plecaţi să uite şi de compasiune si de caritate. Palatele nelocuite de nimeni, magnifice şi deprimante, scările de marmură surpate pe jumătate, agonia gondolelor, totul a fost transformat în elegie de ocazie, in suvenir, iar Veneţia se răzbuna cum poate împotriva romanticilor în tranzit, epuizându-i, îmbătându-i de senzaţii, silindu-i să asculte cu evlavie serenade compromise demult. Ele alungă o clipă fantomele, apoi trecutul revine ca o boală sau ca un păcat ce nu poate fi ispăsit, în timp ce, undeva în apropiere, pereţii pictaţi de Tintoretto aşteaptă. Pană şi vântul e bătrân la Veneţia, tulbure, plin de umbre. Seara, pe vreme rea, chelnerii care se plictisesc îl ascultă şi fac planuri să plece şi ei la sfârşitul sezonului undeva pe terra ferma. Corăbiile care veneau altădată din Orient nu mai pot fi văzute decât in fresce, zidurile s-au ros, treptele s-au tocit, şi pe multe nu mai urcă nimeni, balurile de odinioară au devenit literatură, ferestrele sunt zidite cu miile şi apa putrezeşte lent pe canalurile atât de des invocate. Esti în afara istoriei, şi asta unde? într-un oras care a mizat totul pe istorie, şi-a făcut din istorie scenă, chiar religie şi s-a asezat pe sine în centrul acestei credinţe, căci bravii negustori din lagună nu erau dispuşi să amâne pentru mai tarziu ceea ce flota, negoţul si inteligenţa practică le putea aduce imediat. Ei n-au ezitat să adune cu un aproape desăvarşit prost gust toate bogăţiile care pot să dăuneze rostului unui lăcaş de rugăciune şi, transformând întreaga lor existenţă în spectacol, şi-au învăluit în acelaşi fast victoriile, iluziile, ambiţiile şi plăcerile. Au prădat, şi-au împodobit palatele, şi-au aurit leii aşezaţi pe socluri şi au încurajat artele. Cutia pentru delaţiuni de la Palatul ducal era sculptată în lemn preţios, iar Podul suspinelor, faimosul Ponte dei suspini, avea spărturi pentru că, trecând, condamnaţii să mai poată vedea o dată laguna şi să mediteze la gloria de a trăi. Acum cutia pentru delaţiuni a devenit obiect de muzeu, prin spărturile din Podul suspinelor curge tăcerea, gondolele au ieşit din istorie, lunecă pe apa canalelor undeva dincolo de timp. Şi tot dincolo de timp privesc leii auriţi de pe soclurile lor. Par gardienii unei somptuoase necropole, unde tot ce-a fost putere, ambiţie, vanitate a devenit joc de umbre în mana destinului care a înscenat aici una dintre cele mai monumentale farse; i-a dat Veneţiei bogăţie, grandoare, aroganţă, pentru a o sili apoi să contemple eşecul proiectului de eternitate ridicat pe piloni; a atras-o să aiba încredere nelimitată în istorie, pentru ca apoi tocmai istoria s-o trădeze.

Dar marea pictura veneţiană a apărut intr-o vreme cand istoria răsfăţa încă oraşul dogilor, cand nimeni nu se gândea să aştepte de la decadenţă vreo glorie. Flota veneţiană obţinea singură ceea ce mai tarziu va avea să aducă melancolia, iar palatele nu erau muşcate de umbră. Veneţia credea şi în vanităţiile ei, şi în dreptatea ei. Trăia în provocarea pe care o aruncase destinului si cu aroganţa pe care o au intotdeauna învingătorii. (…)” (Un muzeu în labirint – Istorie subiectivă a autoportretului)    

Filed under: comentarii si citate