“Veacul noastru n-a primt in zadar atatea lectii de ipocrizie. A invatat sa le foloseasca. Astfel ca daca nu te intereseaza un mare artist, ai o solutie neasteptata la indemana la care alte secole s-au gandit mai putin: vei declara ca-l admiri. In felul acesta nu risti niciodata sa te faci de ras. Vei fi la adapost, scapand si de invinuiri si de complexe. Caci un mit in secolul XX nu mai e, ca in vechime, un mod de a intelege lumea. Cel mai adesea e, dimpotriva, un mod de a o ignora.

In definitiv, ce rost ar avea sa recunosti ca n-ai vazut chipul Giocondei decat intamplator, pe ambalaje sau ilustrand un reportaj de senzatie care anunta ca undeva i s-au pus si mustati ? Singura fraza care nu trebuie rostita azi in nici o imprejurare este aceea a lui Socrate : “Stiu ca nu stiu nimic”. Cand toata lumea stie totul, esti ridicol sa nu stii nimic. Si daca n-ai destula impertinenta sa declari ca stii totul, poti oricand sa ti-o asumi pe aceea de a admira totul. E acelasi lucru spus altfel. Dupa aceea nimeni nu mai avea dreptul sa te considere un ignorant. La urma urmei, n-are importanta nici faptul ca intr-adevar nu te-a interesat surasul Giocondei. Important e ca ai auzit ca e inexplicabil si esti gata sa repeti asta. Si apoi, de la ideea ca numai adevarurile care ne ajuta sa traim merita sa fie socotite adevaruri nu e prea departe pana la credinta ca numai adevarurile care ne convin sunt adevaruri.

Mai ales ca admiratia conventionala nu costa nimic, nici macar efortul de a pricepe ce admiram. E chiar calea cea mai comoda de a exorciza gloriile, de a ne descotorosi de problemele pe care ni le pun. Daca e deajuns sa admiri, ce mai conteaza cat si ce ai inteles ? Ne strigam cu atat mai tare admiratia, cu cat aceasta admiratie e mai gaunoasa. Il admiram, de pilda, pe Leonardo si cu asta am incheiat socotelile cu el. Nu ne mai deranjeaza nici opera lui, nici aerul lui de intelept antic. Surasul lui devine inofensiv, ca si surasul zeilor.

Si de ce grabiti prin fata Giocondei ? Simplu. Pentru ca timpul costa. N-avem timp pentru Leonardo decat sa-l admiram in graba, axiomatic si inutil. Dealtfel, o oaza de liniste intr-un veac atat de agitat poate fi fara dorinta de a explica nimic, asa cum e moda, deoarece toata lumea s-a obisnuit sa se intrebe ce ascunde mutenia acestei femei celebre si n-am putea face exceptie fara sa ne expunem banuielilor ca am fi insensibili. Exista o dictatura a celebritatii, ce vreti. Ea ne impune unele obligatii. In rest totul e sa ne strigam admiratiile ca si cum n-am putea trai fara ele. “~ Polemici cordiale

As fi foarte curios de o ipostaza inedita : intr-un muzeu, ghidul sa-i intrebe pe turist :< de ce admirati Rondul de noapte al lui Rembrandt(ca tot e un secol care il are ca favorit, desi e o situatie atipica din cauza contradictiei intre filosofii lui Rembrandt care stau intre umbra si lumina si acest secol) de ce admirati Terasa cafenelei noaptea a lui Van Gogh sau Gioconda lui Leonardo ? A, va incanta ! Cum, chiar si umbrele lui Rembrandt ? A, nu ? Va incanta doar pentru ca e Rembrandt, Leonardo, Gauguin si ii admirati pe acesti mari artisti ? Bun, e perfect!>. Cred ca un astfel de ghid ar fi dat afara in urmatoarea zi, poate chiar mai repede, in cateva ore. Diferenta intre cei care admira si cei care intrebuinteaza fraza lui Socrate e mare. Primii sunt atotstiutori, ultimii doar stiutori. Cred ca marele imparat Carol Quintul, care si-a creat un vast imperiu si avea poate tot dreptul sa-si doreasca glorificarea, se incadreaza la ultimii deoarece, in cazul lui, era mai mult decat o simpla pretuire a lui Titian.

“Si totusi acest imparat ciudat stia un lucru important din moment ce s-a aplecat sa ridice penelul lui Titian.”

Filed under: comentarii si citate