“Cum vedeţi, domnule, sunt omul cel mai potrivit ca să-mi vorbiţi despre Afrodita cu aerul dumneavoastră de profesor de fericire. Mai ales că tare sunteţi simpatic când începeţi să vă înfierbântaţi cu grecii dumneavoastră. Uneori, iertaţi-mă, mă faceţi să mă simt ca un şarpe boa care a înghitit o predică despre speranţă. Şi o diger. Cu toate că vorbele importante se digeră foarte greu. Înaintea operaţiei la sân, am întrebat pe cineva dacă ştie ce e disperarea. Mi-a răspuns foarte de sus, ceva în genul dumneavoastra. Cu răspunsul lui m-am dus apoi la operaţie. Dar eram atât de zdrobită, încât nu mi-a servit deloc ceea ce mi se spusese. Până am intrat în sala de operaţie am fost singură. Fără nici o vorbă de la nimeni. Această singuratate a ucis definitiv relaţia mea cu oamenii şi cu zeii.

Atâta câtă a fost. Cel dintâi bărbat cu care m-am împrietenit era un băiat frumos şi deştept care şi-a dat cuvântul că-şi va menaja mama. Şi s-a ţinut de cuvânt. S-a însurat târziu cu o femeie mai în vârstă decât el. A luat-o pentru că “era credincioasă ca şi mama”. Nu s-a gândit cum va fi cu ea alături, ci cât de frumos se vor ruga ele două, soacra şi mama, care erau să se omoare după prima lună de miere a rugăciunilor. Apoi l-am cunoscut pe M. Cred că din perioada aceea au început oamenii să creadă că-mi lipseşte o doagă. M. era un bărbat reuşit, numai că totul la el mi se părea contrafăcut. O floare de seră, dacă nu de plastic. Nu-l interesa ceea ce nu i se spunea, nu punea întrebări şi am apreciat asta până am priceput că proceda aşa în parte din calcul, în parte din nepăsare. Încet, încet, lucrurile au început să miroasă a mucegai şi praf. Căci, din păcate, şi în dragoste am avut nevoie de adevăr, nu de droguri. N-am reuşit să transform un ban găurit în monedă de valoare. Mai bine singură în singura viaţă ce mi-a fost dată, mi-am zis cu mulţi ani în urmă, şi până la urmă aşa a fost. Domnul D. fostul meu soţ, mi se păruse decent, tăcut, când l-am cunoscut. Abia mai târziu am aflat că tocmai descoperise ceva neplăcut pentru vanitatea lui şi de aceea era atât de tăcut. După căsătorie, priculiciul a prins aripi de vultur. Şi datorită tendinţei mele de a lua totul în serios cu o anumită solemnitate, am ajuns încetul cu încetul ca un lucru care pentru alţii este un bobârnac să fie pentru mine o ghiulea de tun.

Aşa e viaţa, domnule, veţi zice: ceea ce ne răneşte ne şi întregeşte. Dar eu m-am întregit atât de mult încât îmi ajunge, m-am săturat până în gât să fiu întreagă. Cu timpul, mi s-a făcut din ce în ce mai frică de priculici şi deopotrivă de oameni, ceea ce îmi dădea o senzaţie de inutilitate şi de neputinţă. Una e să-ţi ardă casa dintr-un fulger şi alta să ţi se smulgă trandafirii din grădină fir cu fir.

Vedeţi de ce mi-a venit să râd când v-aţi grozăvit undeva cu o poveste cu lupi? Pentru că eu am priculicii mei. Lupii dumneavoastră? Lupi de paie, domnule. Îmi permit să vă spun că e mai bine să tăceţi. Dumneavoastră nu ştiţi ce e singurătatea. În timp ce eu asta am reuşit în viaţa mea, să rămân singură cu priculicii. Şi cum să vorbesc atunci frumos despre oameni? Cum să ascult liniştită să mi se vorbească de “trestia gânditoare”? Când eu ştiu că trestia e uneori altceva. Şi e dreptul meu să spun asta. Înţelegeţi? După tot ce mi s-a întâmplat, am drepul. Nimeni nu mi-l poate nega.” (Polemici cordiale)

Filed under: comentarii si citate