Pot spune, fără să exagerez, cred, că m-am născut demodat. Prea sentimental pentru Lisa. Şi prea conservator pentru Bucureşti. Prea puţin suplu, ca să mă pot adapta, şi prea susceptibil, ca asta să nu mă coste. Mi-a rămas şi azi ceva de ţăran sub lustrul citadin şi, probabil, în adâncul melancoliilor mele am păstrat aroma ploilor din Lisa, rămasă ca umezeala în copacii bătrâni crescuţi în locuri ferite de soare. Cu toate acestea, de câte ori vreau să mă întorc la identitatea mea, mă încearcă sentimentul tulbure că nu sunt nicăieri întreg.

Am copilărit între bărbaţi care băteau cu pumnul în masă, la cârciumă, sau aruncau brazii în car, în pădure, cum ai arunca un vreasc, fără ca experienţa aceasta să-mi fie de folos. M-a făcut doar să-mi dau seama că-mi lipseau calităţi importante pentru a fi un adevărat bărbat, potrivit normelor din Lisa, şi să mă simt rău construit. Exista în mine o tristeţe nelămurită pe care mă ruşinam s-o dezvălui, iar când doream să mă joc cu alţi copii exageram pentru a fi la înălţime.

Ulterior, experienţa de elev nimerit printre colegi ai căror părinţi făceau parte din înalta societate m-a aruncat şi mai adânc în viaţa interioară. Am avut nevoie mereu de un “zid” în spate, să mă apăr, ceea ce a consolidat, din păcate, reflexul meu retractil, iar egoismul a făcut restul. Lacom de viaţă, nu m-am priceput să ofer. Am primit de la viaţă mai mult decât am dat. Şi mi-a trebuit mult timp să accept că ne naştem predestinaţi. E adevărat, nu în sensul sugerat de tragediile greceşti, unde omul e jucăria zeilor. Destinul, cred eu, ne e, în bună măsură, decis de firea cu care ne-a înzestrat ereditatea.
În cazul meu, destinul a uneltit şi prin amănunte, care ar putea fi socotite “fleacuri”; întâmplări lipsite de orice însemnătate şi de orice mister, fără aparentă legătură cu ce-am trăit. Dacă n-ar fi existat “unchiul George”, n-aş fi nimerit la cel mai simandicos liceu din Bucureşti… Dacă tatăl meu n-ar fi avut motive personale să dorească să “evadez” din Lisa… Sau dacă n-aş fi ezitat să sar un gard care a fost micul meu Rubicon… Şi câte alte întâmplări, care puteau să nu se petreacă ori să se petreacă diferit, au contat decisiv în soarta mea! Cele mai multe au fost anodine, dovadă că destinul nu e, neapărat, ocult. Nu am nici un merit şi nici o vină în privinţa lor (unele s-au petrecut chiar înainte de a mă naşte eu).

Dar trebuie să recunosc că inclusiv defectele mele au jucat rol de ursitoare. Nişte ursitoare ironice sau neglijente. De altminteri, presupun că unele date biografice, care mi s-au părut până azi esenţiale ― cum e faptul că m-am născut într-un sat care trăia după datini sau reguli din secolul al XVII-lea şi, într-o singură zi, în câteva ore, am fost “transplantat” în secolul al XX-lea, în Bucureşti ― nu sunt “cauze”, ci “fundal”. Decisive au fost, pe lângă unele “detalii”, defectele sau contradicţiile caracterului meu. Ele au atârnat greu în balanţă, transformând în fatalitate întâmplări ce puteau să rămână altminteri fără consecinţe. – Deşertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate