Trei conditii trebuia sa indeplineasca un tanar in Lisa pentru a trece pragul maturitatii: sa fie un bun cosas, sa bea o cantitate apreciabila de rachiu fara sa se clatine si sa devina destul de practic incat sa-si vada clar propriul sau interes, care-l diferentia de ceilalti. [...]

Astfel ca, din punctul de vedere al lumii in care am vazut lumina zilei, mi-ar fi greu sa pretind ca m-am maturizat vreodata cu adevarat. Unica mea performanta, aceea de cosas de elita, s-a invechit. De altminteri, ea nu prezinta nici un fel de interes in Bucuresti. Ca sa ma judec, ar trebui sa adopt alte criterii, or aici patrund pe un teren extrem de controversat. Traiesc, probabil, intr-o varsta echivoca in care, pe pragul batranetii, mai am impulsuri tardive de adolescent. Si cand ma gandesc ca am pornit sa ma maturizez sub semnul unei devize care parea foarte promitatoare! “Per aspera ad astra”, “Pe cai aspre catre stele”, un dicton din Seneca ales pentru tabloul de absolvire a liceului “Radu Negru” din Fagaras de catre promotia anului 1945. [...] N-am ajuns la “astre”, nici n-am infruntat cararile abrupte, anevoioase. In general, m-am multumit cu drumurile sigure, batatorite, si numai rareori am indraznit s-o pornesc pieptis.

E drept ca autorul tragediei “Hercule furios” de unde a fost extrasa deviza tabloului nostru, n-a facut parte niciodata din maestrii mei. Si nici nu putea face. Mai intai ca l-am citit la o varsta cand moderatia mi se parea ridicola, mai ales in conditiile in care atatea imi lipseau. Ce puteam sa inteleg atunci din moderatia stoica? Indeosebi dintr-una predicata de cineva care putea sa-si permita orice, fiind sfetnicul unui imparat. Ea mi se parea o insulta adusa celor care o traiau impotriva vointei lor. [...]

Dupa gustul meu de atunci, as fi ales ca deviza aceasta fraza din Stendhal : “Doreste mult, spera putin, nu cere nimic”. Ea ma exprima perfect, junele din forografie, care are chipul meu fara riduri, cunoscand, spre deosebire de mine, valoarea lucrurilor gratuite.

Viata ca o corida – Per aspera ad astra

Maturitatea omului, inseamna si acum, la fel ca intotdeauna, cam aceleasi lucruri: indeplinirea unui complex de cerinte fizice, morale si sociale. Adica, cu alte cuvinte, un om matur inseamna un om cu un eu bine conturat si puternic.

Dar ce inseamna maturitatea sufletului, foarte putini ajung sa afle, nici macar toti aceia care imbatranesc, despre care s-ar zice ca sunt maturi sufleteste.  Putini sunt cei care ajung sa li se maturizeze sufletul, caci maturizarea sufletului inseamna inainte de toate absenta totala a suferintei, adica a durerii pentru propria persoana, pentru diverse motive, ale lui insusi, sau ale altora, inseamna lipsa totala a dependentei de orice, de lucruri, de locuri, de persoane, ori de anumite stari sufletesti care produc bucurie ori placere.

Am citit undeva ca, omul va evita prin orice mijloace, confruntarea cu propriul sau suflet. Ori, nici un om nu va putea evolua si maturiza sufleteste, atata timp cat evita intalnirea cu ceea ce ii este contrar.

Octavian Paler a fost un om matur, pentru mine a fost clar acest lucru, inca de cand a lansat ideea polemicilor cordiale.  Un om care nu poate polemiza cordial pe orice fel de subiect, mai ales propria persoana, nu poate intra in categoria oamenilor maturi.

Nu exista oameni maturi in lume, poate in manastiri, dar nici acolo nu mai gasim prea multi.  Maturitate sufleteasca inseamna impacarea cu propriul suflet, si nu resemnarea lui. Inseamna recunoasterea adevarului ca omul este un amestec de bunatate si rautate, de intuneric si lumina, deopotriva si in acelasi timp, ca nu exista oameni rai, si oameni buni, ci oameni care sufera mai mult sau mai putin, si oameni care si-au depasit suferinta.

Am gasit intr-o carte, ceea ce spunea Sfantul Ioan Gura de Aur, scriitorul Sfintei Liturghii:“a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor“.

Traim intr-o lume a imaturitatii, a nebuniei si a patimilor de tot felul, si nici macar nu ne sinchisim ca traim atat de putin, alergam dupa lucruri materiale, si la maturitatea sufletului nu ne mai gandim, fiindca nu mai avem timp. Cu adevarat este un paradox faptul ca, desi avem timp pentru toate in viata, noi nu ne gasim timp decat pentru aspectul pecuniar al existentei, gandindu-ne mereu ca moartea li se intampla numai altora, si nu ca este o realitate finala pentru fiecare dintre noi.

Filed under: comentarii si citate