“Vă amintiţi de povestea dintre Eros şi Psiche? Când el dormea, ea a aprins un opaiţ să îl vadă. El s-a trezit şi ea l-a pierdut pentru totdeauna. Mie mi se pare că nu e atât de simplă povestea asta. De ce n-a avut voie să-l vadă? Înseamnă că nu trebuie să cercetezi dragostea, s-o vezi, că dispare? Dar de ce? Între Eros şi Psiche n-a fost, se pare, decât o vorbă. Mai bine zis, o fraudă. Şi alţii au descoperit-o, probabil, dar au trecut peste şoc, cum au trecut şi peste descoperirea că sunt muritori. S-au prefăcut în continuare că nu ştiu ce au aflat. Nu e dragoste? Se obişnuiesc cu lipsa dragostei. A dispărut Eros? Nu-i nimic, aşezăm în locul lui un manechin. Căci dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă. Şi nu puţini sunt cei care se mulţumesc cu orice. Cu o cavalcadă în loc de Verdi, cu o boală în loc de iubire. Şi trăiesc. Unii chiar bine. Treabă de structură, domnule. N-aţi observat că unii trăiesc chiar fără să se spele? Sau reduc totul la aparenţe. Într-o excursie, m-am oprit câteva zile la o prietenă pe care nu o văzusem de mult. Mi s-a demonstrat atunci o căsnicie model care arata cam aşa. Soţul, arhitect, vine dimineaţa din camera lui (că dormeau în camere separate) şi îşi sărută soţia pe frunte. Ne aşezăm la micul dejun. Apoi, soţul se ridică, mulţumeşte pentru masă, sărută fruntea soţiei şi pleacă. La amiază, soseşte, sărută fruntea soţiei, ne conduce în dining-room, luăm masa, mulţumeşte pentru masă, apoi sărută fruntea soţiei şi pleacă iar. Seara, vine acasă, sărută fruntea soţiei. La cină ne conduce festiv. Termină, mulţumeşte pentru masă şi sărută fruntea soţiei. A doua zi, sărută fruntea soţiei, mergem la micul dejun… mai vreţi, domnule? Ei, nici eu n-am mai vrut! În trei zile m-am ofilit. Între timp, aflasem că el avea o amantă, iar ea, o femeie mică, rotunjoară şi toată un zâmbet şi o ciripitură, fusese prinsă în WC-ul unui restaurant cu un student. Nu murise de ruşine şi nu încetase să râdă. Alta în locul ei n-ar mai fi ieşit poate din casă toată viaţa, de spaima să n-o arate lumea cu degetul. În schimb, ea mi-a spus liniştită: “Vezi, aşa se poartă de cincisprezece ani, aşa l-am obişnuit”. Doamne sfinte, m-am îngrozit. Ne-am despărţit satisfăcuţi de ambele părţi. Ei că mi-au demonstrat ceva ce, sigur, gândeau ei, n-am mai văzut, iar eu că am scăpat de corvoadă şi m-am dus în treaba mea ca omul care a adus ploaia.

Din păcate, evoluţia multor lucruri îmi aminteşte de evoluţia mustăţilor şi a frizurii lui Franz Iozef, mustaţa aia cu vârfurile în sus şi frizura cu părul despărţit la mijloc, vă amintiţi?, pe care la început le-a purtat împăratul, apoi ofiţerii lui, iar în timpul copilăriei mele moda a ajuns la birjari. Şi nu toată lumea e capabilă să stea în mlaştină până în gât şi să surâdă. Unii nu se pot stăpâni să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul.” (Polemici cordiale)

Filed under: comentarii si citate