“Dar e timpul să vă vorbesc şi despre Eleonora. Am amînat să vă spun cum am întîlnit-o, pentru că nici azi nu pricep de ce lucrurile s-au petrecut aşa. Normal ar fi fost ca într-o gară pustie doi oameni să se apropie din prima clipă. Şi totuşi după o zi şi o noapte eram încă doi necunoscuţi. Dar poate că şi ea murise, mi-am zis, şi ea era acolo, ca şi mine, după moartea ei.

Nimerisem amîndoi în aceeaşi cută de pustiu a eternităţii. O priveam cum stătea cuibărită pe o bancă din sala de aşteptare, aparţinînd cumva gării, ca şi ceasul, ca şi mobilierul. Nu ştiam încă nimic despre ea. Nu apucasem să discutăm, schimbasem doar cîteva vorbe fără importanţă înaintea crizei de oboseală, iar acum nu mai aveam putere s-o fac. Stăteam îndobitocit şi n-aveam forţă nici să mă mir îndeajuns, nici să vorbesc.

Încercam să mă gîndesc la ce se întîmplase, să pun cît de cît ordine în mintea mea şi nu izbuteam.
Alunecam mereu în gol. Auzeam vîntul îngînîndu-se cu pustiul care-mi ţiuia în urechi şi nu mă mai gîndeam la altceva. Fără să simt nimic din ceea ce se numeşte antipatie spontană faţă de necunoscuta care se afla în aceeaşi gară cu mine, mă comportam ca şi cum ar fi fost aşa. De cîteva ori, cînd m-a întrebat ceva, am privit-o fără o vorbă, parcă atunci o vedeam prima oară.” – Viaţa pe un peron

Adesea nici nu dam atentie persoanei de langa noi. Ii ignoram calitatiile, scotandu-i in evidenta defectele.
Dar de ce facem asta? De ce vedem numai ce e rau? De ce ne cramponam in fata micilor imperfectiuni si nu trecem mai departe sa cunoastem omul?

De cele mai multe ori, cred ca ne e frica de ceea ce vom descoperi. Ne e frica sa descoperim o persoana mai buna deca noi. Sau chiar foarte foarte asemanatoare cu noi… Ne plangem de singuratate, si ca nimeni nu ne intelege, dar cand gasim o persoana care ne intelege si ne accepta asa cum suntem… nu stim cum sa ne purtam cu ea.

Si e si normal. Daca toata viata am fost obisnuiti sa fim judecati, improscati cu noroi doar pentru ca am ales sa spunem ce gandim… sau ignorati pentru ca ne desprindem din gloata. Cineva care nu face asa si are rabdarea sa ne asculte, brusc devine bizar. Pare imposibil sau crud. Ne imaginam ca vrea ceva mai mult, ca e un complot la mijloc. Ne inchidem astfel, si noi, intr-o gara pustie, pe care refuzam sa o parasim ca sa nu fim raniti de ce se afla dincolo de ea.

Dar nevoia de socializare exista, si poate ca e ultimul lucru care ne mai face umani. Nevoia de a imbratisa pe cineva si de a fi imbratisat. Avem si noi nevoie de o cută de pustiu a eternităţii unde sa ne gasim Eleonora…

Filed under: comentarii si citate