Şi nu ne mai separă de zei decât moartea.

Am văzut cum se goleşte clepsidra

şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,

nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,

altfel mormintele ar cuceri toată lumea.

Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.

Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine

Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om

Această dragoste,

această lumină şi vântul care nu ne cruţă,

Care ne obligă să ne aducem totul aminte…

Fragment din „Cei care am fost la Troia” (Calomnii mitologice)

Între timp distanţa s-a subţiat… din ce în ce mai aproape ei de noi şi noi de ei căci, iată, şi zeii mor şi o fac datorită nouă iar noi ne bucurăm din cauza asta, ah! ce victorie, ce mare izbînda, tropăim şi batem din palme, am reuşit a-i ucide iar Gott ist tot… fără a înţelege nimic din fericirea asta tîmpă şi fără rost.

Diminuarea aceasta a distanţei nu a avut nimic de-a face, din contră, cu aflarea acelei iubiri care face ca mormintele să nu dăinuiască decît în noi, acolo unde le e locul, pentru ca nici un vînt să nu le şteargă, nici o uitare să nu persiste în întuneric ori în trecerea imaginată a clipelor.

Nu puteam altfel, eram doar oameni…

Când noi n-am vrut să fim decât asemenea păsărilor

Cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

Fragment din „Cei care am fost la Troia” (Calomnii mitologice)

De Mirella

Filed under: comentarii si citate, poezii