Un fragment captivant care ne pune pe ganduri daca suntem complici, sau doar simpli spectatori la actul x dintr-un spectacol interminabil. 

” Cer ingaduinta sa incep mai putin obisnuit rechizitoriul meu. Cu o marturisire. Stiu ca e impotriva uzantelor, dar un procuror e si el om[...] Si cred ca e de datoria mea sa marturisesc ce ma framanta.

Nopti intregi, in care am studiat acest dosar, m-am gandit cu spaima la scandura esafodului si la faptul ca niciodata n-am stiut sa iau hotarari. [...] Am ezitat sa ajung la o concluzie si s-o urmez. Iar astazi inteleg ca excesele in istorie au fost totdeauna incurajate de oameni ca mine. Asa cum inteleg, onorata curte, de ce oameni ca mine, oricate justificari si-au gasit singuri, au fost totdeauna vinovati de impasul lor. O victima nu poate evita esafodul, nu depinde de ea acest lucru. Dar ea poate evita sa fie complice cu cel care a trimis-o la esafod. Ea nu poate evita moartea. Dar poate evita indecenta de a da dreptate mortii.

Ma intreb cu inima plina de o imensa nedumerire: cum a fost posibil sa fie ridicat steagul fraternitatii deasupra ghilotinei? Si nu ma pot opri sa adaug: dar cei care au stat in acest timp langa esafod si au privit totul, ce au facut? Dumneavoastra chiar, domnilor judecatori, unde ati fost? Nu erati, ca si mine, printre cei care asteptau in fata ghilotinei, cu capul in pamant, dezgustati de atata sange?… O, sa nu-mi raspundeti ca noi nu eram nascuti inca. Ba da, am trait in ezitarile, dilemele, teama sau indiferenta altora. Imi permit sa va amintesc de cetateanul Sieyes,deputatul Sieyes care a stat toti anii aceia in Conventie fara sa deschida gura si care, mai tarziu, cand a fost intrebat ce a facut in tot acest timp a raspuns zambind: “Am trait“. Si ca el au fost si altii, atunci si mereu,  atatia carora eu si dumneavostra le semanam, domnilor judecatori. Asadar, amintiti-va. Eram impreuna si priveam esafodul. Unora ne era, e drept, sila de executii, dar ne consolam cu ideea ca nu ne aflam noi acolo langa calau. Noi eram jos si gatul nostru ramanea la locul lui si asta ne era de ajuns. Ne consolam ca nu noi eram victima si nu noi eram calaul. Nu noi am semnat sentinta de condamnare la moarte, nu noi l-am impins pe cel condamnat din caruta pe treptele esafodului, nu noi am ras cand calaul i-a poruncit sa-si descheie camasa si i-a examinat gatul…

Nu, noi “am trait”. Ne-am cutremurat in tacere si ne gandeam ca, intr-o zi, cineva va trebui sa plateasca pentru toate astea.” ~ Viata pe un peron

Da, noi “am trait”, dar ce vom face in continuare ? Vom ramane in aceeasi tacere glaciala acceptand complicitatea ?

Filed under: comentarii si citate