“Nimeni nu se mai poate socoti, acum, scutit de banuieli, inocent, cu exceptia sfintilor, poate. Dar in Romania sfintenia nu e o ispita.

Ne place, nu ne place, acesta e adevarul: am devenit o tara de “suspecti”. Nimeni nu mai poate fi sigur, cand sta de vorba cu cineva, ca omul din fata lui n-a avut relatii perverse sau fortate cu Securitatea. Nimeni nu mai poate garanta ca altii nu-l banuiesc de acelasi lucru. Epidemia suspiciunii a devenit nationala. Si, totodata, o victorie postuma a Securitatii.

Cum s-a ajuns aici, habar n-am. Si, la urma urmei, in clipa de fata nu mai are importanta daca totul a fost pus la cale, minutios si diabolic, de regizori din umbra sau ciuma sufleteasca prelinsa azi prin televiziuni, prin ziare si la bursa zvonurilor este rezultatul placerii (foarte romanesti, se pare) de a barfi si de a uri cu sinceritate. Raul e, oricum, implinit. Nimeni nu se mai poate socoti acum scutit de banuieli, inocent, cu exceptia sfintilor, poate. Dar in Romania sfintenia nu este o ispita. Si nu exista, dupa parerea mea, decat doua optiuni posibile. Ori punem la loc capacul peste Cutia Pandorei (in care se afla, conform mitului, si speranta), accceptand sa traim intr-o istorie promiscua, in care, din cand in cand, in functie de interese oculte, cineva e pus la stalpul infamiei. Ori ne decidem sa lasam sa iasa din Cutia Pandorei toate mizeriile, transformand, in sfarsit, Securitatea in “trecut”.

Indiferent de motivele care au determinat-o, decizia luata de CSAT, de a desecretiza arhivele tinute pana acum “la pastrare”, mi se pare mai mult decat necesara. Mi se pare indispensabila pentru sanatatea sufleteasca si mentala a unei tari pe care postcomunismul a transformat-o in “pacientul Europei”. Problema se pune simplu, chiar daca “simplu” inseamna, acum, si “dureros”. Vrem sau nu vrem, macar in al saptesprezecelea an de postcomunism, sa nu mai fim dependenti de ceea ce a adunat Securitatea in arhive? Vrem sau nu vrem sa scapam de blestemul unei libertati cu strigoi?

Indraznesc sa cred ca orice om de bun-simt si fara nici o musca pe caciula va raspunde: da, vrem! De aceea, m-a si uimit, m-a si pus pe ganduri reactia unor politicieni care s-au repezit sa transforme “legea” in pretext, pentru a impinge desecretizarea arhivelor in palavrageala, in impas, in statu quo.

Nu stiu daca acesti domni au motive personale sa reactioneze cum au reactionat. Poate, da. Poate, nu. Dar de ce n-as marturisi ce gandesc? Mie imi da de banuit oricine invoca pretexte, fie ele si imbaiate in principii, pentru a se pune din nou capacul pe Cutia Pandorei. Nu vad nici un argument serios care ar da castig de cauza ipocriziilor, fandoselilor retorice (caci asa le consider, neputand vedea in politicienii nostri niste cruciati ai legii), cand in joc e, de fapt, mai mult decat adevarul. Si chiar mai mult decat pericolul de a ramane o tara de suspecti. In joc, in clipa de fata, e un risc sinistru: sa perpetuam atmosfera actuala in care ura, rautatea, placerea de a scuipa un “suspect” dat de gol (de cei care au interesul s-o faca) au devenit “sport national”. Imi amintesc de o profetie lansata de un dreyfusard pe la inceputul secolului trecut. Lumea moderna, avertiza el, simte o necesitate imperioasa de a se degrada. Nu stiu cum stau lucrurile pe la altii, dar in ceea ce ne priveste n-am nici o indoiala: ne straduim din rasputeri sa confirmam profetia.

Am vazut multe in ultimii saisprezece ani. Am vazut anticomunisti care n-au scos nici un sunet inainte de caderea lui Ceausescu, dar dupa aceea au tinut sa ilustreze si pe malurile Dambovitei categoria numita de Michnik in Polonia “anticomunisti cu fata bolsevica”; am vazut “turnatori” aruncati oprobriului public, in vreme ce unii dintre cei care i-au obligat sa “toarne” si s-au folosit de “turnatoriile” lor ne faceau (si ne fac) legi; am vazut lichele care au ajuns canalii si mici invartiti care au devenit mari invartiti; am vazut compromise, una dupa alta, toate valorile in numele carora s-a jucat in decembrie �89 marea comedie botezata “revolutie”. Dar epidemia de ura, de rautate, de barfa triviala care bantuie acum prin Romania le da dreptate celor care spun ca au suportat mai bine teroarea decat dezamagirile.

Totul a inceput cu o manevra ticaloasa, cu o smecherie. De ce era nevoie de sintagma “ca politie politica”? Nu era toata Securitatea “o politie politica”? Prin aceasta smecherie s-a deschis o bresa de care fosti ofiteri de Securitate s-au folosit pentru a intra in partide, in institutiile statului si, bineinteles, in parlament, pretinzand ca si-au facut datoria fata de patrie fiind in garda pretoriana a regimului comunist.

Si ma tem ca tentativa de a bloca desecretizarea arhivelor e a doua smecherie!”

Articol publicat in Cotidianul, 07 august 2006

Filed under: articole