“Pentru succes, protectorii, relatiile, norocul sunt de ajuns. Dar succesul nu inseamnaa uneori nimic in arta. Pana la boala care l-a lovit la patruzeci  si sase de ani si l-a facut infirm, Goya avusese succes, dar n-a fost “Goya”. Incepea sa guste din cupa gloriei, starnea invidii, regele insusi i-a facut intr-o zi favoarea de a-i canta la vioara pentru a-si arata bunavointa fata de el. Un singur lucru lipsea. Pictorul pe care Spania il astepta de aproape un secol si jumatate. In plina faima a lui Goya, Goya inca nu nascuse.

Unii dintre cei care-l vad trecand in trasura, tacut si privind lumea de sub pleoapele grele, ca pe prima plansa a Capriciilor, spun ca nu va avea niciodata melancolia muzicala a lui Watteau. Că e  grosolan langa suspinelee unui Fra Angelico si vorbaret langa tacerea lui Velasquez. Ei nu stiu ce surprizaa ii asteapta in aceste  Capricii.  Sub palaria mare de fetru  e acum un alt artist. Un Savonarola spaniol care invoca nu pe Dumnezeu, ci Ratiunea.(Si daca lui Fra Angelico i se potriveste intr-adevar versul lui Browning,”Domnul este in cerurile sale, pe pamant totul e bine”, don Francisco, daca l-ar auzi, ar zambi ironic). Cu mana puternica, el da la o parte obiectiile si cartelile si-si vede de drum. E sensibil la onoruri? Acesta nu e pacatul cel mai mare intr-o lume in care Machiavelli a fost luat adesea drept model. Si pe urma destinul ii e acum dator. In tinuta sa ireprosabila, don Francisco se arata linistit si sigur de sine, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Parca s-ar intoarce de la o serata a ducesei de Alba. Ce paradox viata acestui pictor.

Botticelli a pictat Primavara si Nasterea Venerei intre treizeci si patruzeci de ani. La batranete, singuratatea lui are parte nu atat de adevarul creatiei, cat de suferinte penibile si de indiferenta celor din jur. Predicile lui Savonarola si “incendiile vanitatii” din pietele florentine au umplut inima sensibila a artistului de remuscari posomorate si de obsesii expiatorii. Un Botticelli sfarsind aproape uitat,”proptindu-se la mers in doua bete, caci nu se poate tine drept” pe strazile Florenţei,  ne trimite înapoi  la cel care, la treizeci şi trei de ani a pictat Primăvara.

Intr-un fel,”cazul” Botticelli este contrariul “cazului” Goya. Caci pictorul spaniol a trebuit sa astepte apropierea batranetii pentru a fi el insusi. Ceea ce facuse pana atunci nu I-ar fi imortalizat probabil numele. Si daca ar fi murit la varsta la care au murit Rafael, Van Gogh sau Caravaggio, Goya n-ar mai fi fost si n-ar fi stat in istoria artei alaturi de ei. La treizeci si sapte de ani, cat a masurat viata lui Rafael si mai tarziu cea a lui Van Gogh (iar Masaccio n-a trait decat douazeci si sapte de ani) Goya inca mai era un pictor de serbari galante. Are cincizeci si trei de ani cand apar Capriciile. Si inca nu exista Dezastrele, nu exista Disparates, nu exista picturile halucinante din “Casa surdului”…

Dar ce revansa pentru anii cand in cartoanele pentru tapiserii a privit viata ca pe un joc in care, inainte de orice, conteaza abilitatea. Boala l-a schimbat. L-a smuls brutal din mijlocul petrecerii, de la care a pastrat doar hainele. Acum nu se mai considera dator sa spuna minciuni aurii. E, in sfarsit, Goya. Chiar daca mandrul aragonez isi ascunde infirmitatea sub o distinctie provocatoare. El a avut grija sa para in acest autoportret ca un invingator, dar arta sa va arata de acum inainte un mare interes pentru victime.

Iata-l, coboara din trasura. E scund si, din pricina gatului scurt, pare si mai indesat. Dispare intr-una din casele de la Puerta del Sol si, in piata goala, se mai aud o vreme ecourile pasilor sai. Ni-l inchipuim indreptandu-se spre “Casa sursului”. Dealtfel, nu e departe pana pe malul celalalt al raului Manzanares. Vor mai trece insa douazeci de ani pana ce Goya va ajunge acolo. Saturn mai poate sa astepteee in grota timpului sa-si inceapa ospatul sadic. Don Francisco se afla abia la primii pasi pe noul sau drum.

Primii pasi, intr-adevar. Dar lava a izbucnit din maruntaiele vulcanului ce parea linistit. Acum nu se mai putea opri. Se rostogoleste sub mana lui Goya, salbateca, de o frumusete sumbra si orbitoare, intrand cu un vuiet in istoria artei. Povestitorul delectabil, care putea aspira cel mult la o glorie de tipul  celei a lui Fragonard, a murit. In locul lui, din boală s-a ridicat un om care suie in ascuns pe munte alaturi de Prometeu si deseneaza acolo toate chipurilee pe care le ia vulturul.

“E un diavol cu inima de inger”,a zis servitorul sau despre acest om. Dar, oricat am gusta butada, ea nu ne explica aproape nimic. Si, mai ales, nu ne lamureste ce s-a intamplat cand nici diavolul, nici ingerul n-au mai existat. Cand a ramas numai un artist fata in fata cu boala sa. La o raspantie. Caci, la drept vorbind, existau in aceasta incercare doua solutii. Una la care au apelat totdeauna spiritele slabe. Sa evite adevarul printr-un optimism fortat si facil. Alta aspra si orgolioasa. Sa zici: iata infernul meu si iata arta mea care e mai puternica decat el. Arta a fost totdeauna orgolioasa, dar Goya se numara printre cei care au dovedit  ca arta adevarata nu-si  pleaca niciodata capul. “A fi!”, raspunde el la vechea intrebare a lui Hamlet. “A fi, dar nu oricum”. Si cu ochii sai indaratnici, din care ghicim ca pentru Goya vointa se confunda cu incapatanarea, priveste drept in  fata. Nerusinat, am zice daca n-am sti si alte lucruri.”

Articol publicat in Flacara 1268, din 27.09.1979

Filed under: Un muzeu in labirint, articole