“(…)Cred ca România este o tara de misogini

Tango: Spuneati inainte ca n-aveati nici o slabiciune speciala pentru artiste. Dar pentru femeie, in general, aveti o slabiciune?
O.P.: E foarte complicata o opinie… In primul rind, sint constient ca traiesc intr-o tara de misogini. Cred ca România este o tara de misogini. Si daca ma veti contrazice, va voi ruga sa-mi dati un exemplu, macar unul, de mare poveste de dragoste la români. In toate culturile, mai mari sau mai mici, exista o poveste de dragoste: „Tristan si Isolda“, „Romeo si Julieta“, „Anna Karenina“… pina si cei din pesteri au
desenat un corp de femeie. La noi nu exista nici o poveste de dragoste. Dupa cum nu exista sentiment tragic. Cred ca dragostea, la noi, parcurge doar distanta dintre romanta si pat. Altfel spus, dragostea nu este un sentiment puternic, care sa tulbure spiritele.

Tango: Si credeti ca asta se intimpla din cauza lipsei de pretuire profunda fata de femei?
O.P.: Nu, din cauza psihologiei noastre, care este o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgota. Inteleg, din punct de vedere istoric, de ce s-a intimplat asa, pentru ca asta ne-a ajutat sa facem fata multor nenorociri, multor drame, multor mizerii, multor vicisitudini. Am iesit din toate tragediile prin zeflemea, prin bancuri.

Tango: Dar Octavian Paler cum a iesit din dramele sau din tragediile sentimentale?
O.P.: Eu n-am avut tragedii sentimentale.

Tango: Dar singuratatea dumneavostra, care apare pretutindeni, in tot ceea ce scrieti, si care este reala si profunda…
O.P.: E reala. E un blestem.

Tango: Aceasta singuratate este o dovada a faptului ca nu ati intilnit acea dragoste care te face sa nu te mai simti singur?
O.P.: Dragostea este, dupa parerea mea, experienta cea mai profunda pe care poti s-o ai intr-o viata.

Tango: Dumneavoastra cind v-ati constientizat aceasta singuratate?
O.P.: Vorbesc despre singuratate de cind ma stiu. Si aici au colaborat doua lucruri: intai este vorba de structura mea, usor anapoda. Stiti cum zicea Heraclit (si zicea bine): „Destinul este propriul nostru caracter“. Caracterul meu m-a facut sa am o comunicare grea cu lumea. Am vrut sa stiu sa spun bancuri, am vrut sa am farmec in societate. Din pacate, m-am invirtit ca un fel de elefant printre portelanuri.

Tango: Dar astazi aveti succes cu aceasta imagine…
O.P.: Ce-i acela succes?

Tango: Sinteti urmarit, respectat si luat in seama…
O.P.: Si asta-i succes?! Mi-ar fi placut sa nu fiu un inhibat, un rigid. In societate, fie vorbesc prea tare, ca sa par necomplexat, fie ma retrag. E limpede, a fi om de lume e un dar. Pe care il ai sau nu-l ai. Eu nu l-am avut. In al doilea rind, experienta mea de viata a fost complice caracterului meu, pentru a consolida aceasta singuratate. Trebuie sa stiti ca eu am venit din Evul Mediu in secolul 20, am venit dintr-un sat in care functionau regulile din secolul 17. De altfel, in România, si astazi sint prelungiri de Ev Mediu. Cind am venit din Lisa in Bucuresti, nu stiam mai mult de jumatate dintre cuvintele limbii române, nu pentru ca n-as fi fost nascut din parinti români, dar n-auzisem in viata mea de electricitate, de tren, de sosete, de telefon sau de ascensor, de concerte, de cinematograf si asa mai departe. Am povestit in cartea mea, „Autoportret intr-o oglinda sparta“, cum am nimerit, ca bursier, la Liceul „Spiru Haret“, care era liceul cel mai simandicos din vremea aceea. Erau acolo numai fii de ministri, de mari boieri, de mari industriasi. Aproape toti colegii mei din clasa stiau frantuzeste de-acasa, aveau lectii de pian…

Tango: Dar dumneavoastra aveati lectii de metafizica din copilarie…
O.P.: De metafizica am auzit in Bucuresti. In Lisa ma uitam la Carul Mare si-mi populam mintea cu diverse fantasme. Dar sa revin la relatiile cu colegii mei de liceu. Ei faceau, saracii, tot ce se putea ca sa ma integreze si pe mine, dar eu, ca un ciine raios ce eram, ma tineam deoparte.

Tango: Erati ca România, azi, fata in fata cu comunitatea occidentala. Toti trag de ea sa ne integreze!
O.P.: Cam asa, da. Sigur, s-au accentuat niste lucruri. Caci n-aveam bani sa ma duc sa vad un film. Eu n-am vazut un film pina la inceputul studentiei. N-aveam bani sa ma duc la un teatru. Am descoperit bibliotecile din Bucuresti, singurele care aveau intrarea libera, asa ca am navalit spre carti. Imi luam carti acasa, cu bratul, si am ajuns sa ma visez in multe realitati paralele. Stiam mai multe despre razboiul peloponesiac decit despre al Doilea Razboi Mondial.

Tango: Cit ati rezistat astfel, pentru ca ati povestit undeva ca, in timp,  ati pierdut bucuria asta, de a citi navalnic?
O.P.: Da, n-o mai am. Pe vremea aia citeam pina la 1 noaptea. Intr-o noapte, chiar am scris pe o foaie de hirtie toate materiile scolare si am taiat jumatate dintre ele. Am zis: gata, la astea nu mai pregatesc nici o lectie. Ca sa-mi fac timp de lectura. E adevarat ca asta m-a costat faptul ca astazi stiu putina anatomie… si altele. Citeam fara nici un program, fara nici un criteriu, fara nici un Dumnezeu, tot ce imi pica in mina, dar citeam cu o libertate, cu o pasiune virginala. Acum, de exemplu, cind citesc, nu mai pot citi normal, judec stilistic fiecare fraza, citesc criticind sau admirind stilul.

Tango: Cartile dumneavoastra cum le recititi? Va multumesc sau le cititi cu o stringere de inima?
O.P.: Nu prea le recitesc.  (…)”

Interviu publicat in Revista Tango, 13 Iunie 2006

Filed under: articole