“Romanii vor sa fie optimisti chiar cand nu mai pot avea o speranta precisa.

Indoielile le displac. Ii deranjeaza, ii supara. La noi, Descartes n-ar fi facut cariera cu al sau “ma indoiesc, deci exist”. Mie mi s-a reprosat foarte des ca sunt “prea” sceptic, ca am “umori negre”. Ceea ce e numai in parte adevarat. Caci “umorile mele negre” au nevoie de lumina. Nimic nu ma exalta ca soarele verii (in verile normale!), ca mirosurile tari pe care le raspandesc ierburile toropite de caldura. Daca nu suna caraghios ce spun, disperarile mele nu sunt putrede, au un nucleu vital; sunt o forma mai radicala de speranta, care refuza esecurile.

Tinerii n-au de unde sa stie ca batranii se folosesc de o ipocrizie speciala. Incearca sa-si ascunda neputintele si handicapurile. Nu le place sa admita ca au pierdut pasul cu ceea ce e nou. Ca au devenit cam anacronici, ca sunt niste “vechituri”. De aceea ii lingusesc pe tineri ca sa le demonstreze ca gandesc “tinereste”. Sau devin plictisitori cu sfaturile pe care le dau, pentru a compensa printr-o presupusa “intelepciune”, data de experienta, decadentele biologice. Nimic nu le place mai mult batranilor de varsta mea decat sa fie mintiti ca timpul nu le-a uzat aptitudinea de a se adapta schimbarilor. Cazul meu e, oarecum, ciudat. In primul rand, nu dau doi bani pe “intelepciune”, pe “masura”, marea diversiune a grecilor. Am ajuns demult (din pacate, tarziu) la concluzia ca nu intelepciune trebuia sa-mi doresc, cand ii studiam in adolescenta pe cei sapte intelepti antici, ci “nebunia” de a indrazni “fara masura”, de a visa “fara masura”, de a crede “fara masura”. Apoi, “analfabetismul” meu tehnic m-a condamnat sa nu pot folosi un calculator si nici cu telefonul mobil nu ma descurc prea bine. Deci, e fatal sa raman, in acest domeniu, un retrograd.

In fine, argumentul cel mai important. Nu mi se pare ca tot ce e “nou” e “superior”. In America mi-am dat seama ca, in timp ce intr-o catedrala gotica din Evul Mediu ai o ameteala metafizica, intr-un zgarie-nori ai doar o ameteala fizica. Asadar, cu riscul de a fi socotit “invechit”, termen care nu-mi displace deloc daca ma gandesc cum s-au “demodat” cei “sapte ani de-acasa”, recunosc ca sunt lucruri pe care nu le pot aprecia la tineri (cel putin, la cei pe care ii vad la televizor). Mai nou, constat ca nu se mai vorbeste despre “iubire” (cuvant perimat!), ci despre sex. Ei bine, eu ma tem ca aici nu e o simpla schimbare de vocabular. E o trecere de la un mister (singurul care te poate ajuta sa intelegi de ce spaniolii au redus numarul muzelor, de la noua, cate imaginasera grecii, la trei, Dragostea, Viata si Moartea) la fiziologie. Din pricina ca judeca prea pragmatic, multi tineri imi par sortiti sa socoteasca viata nu un drum intre o nastere si o moarte, pe care cauti un sens, ci o poveste banala in care conteaza doar “joburile” si “banii”. Pe scurt, faptul ca ma simt deseori “anacronic” nu-mi da nici un fel de complex. Dimpotriva, imi da posibilitatea sa vad mai bine ca, azi, aproape toate valorile care pot face diferenta dintre “o biografie” si “un destin” sunt in criza. Ce va urma intr-o lume in care nu mai exista, se pare, “idealuri”, ci doar “interese”? Pentru ca regresul spiritual (care insoteste azi progresul tehnic) nu se simte doar la noi. Pretutindeni, se poate intelege acum mai bine decat pe vremea lui Joyce de ce vorbea el despre “cosmarul istoriei”.”

Octavian Paler, articol publicat in Cotdianul, 18 august 2005

Filed under: articole