Şi o voi face de fiecare dată, bineînţeles, cu permisiunea administratorului blogului. Este o chestiune care mă  preocupă de ceva timp, şi care, bănuiesc doar, că îi interesează pe toţi.

Iar opera maestrului Octavian Paler, acest mare suflet cu gust spre sinceritatea absolută, trebuie mai mult decât asimilat, trebuie să-i aplicăm trăirea în vieţile noastre. Căci, ce folos am avea că Octavian Paler a trăit printre noi, contemporani cu noi, dacă nu învăţăm de la el tot ce se poate învăţa de la un mare gânditor, de la un mare trăitor, dar trebuie să luăm în consideraţie mai ales faptul că, nimic nu va creşte în noi înşine, până ce nu ajungem să declarăm ca domnia sa: “Am învăţat că…”, prin propria noastră experienţă de viaţă.

Mă preocupă de câţiva ani, ideea de prejudecată, de a pre-judeca totul şi pe toţi, neiertându-ne nici chiar pe noi înşine. De unde vine ea, dacă nu dintr-un Eu crescut cu grijă, la umbra comparării detestabile cu ceilalţi, cu care ne-au “educat” şi şcoala, dar şi părinţii noştri?

Ce poate fi mai grav pentru evoluţia esenţei unui om, decât să înceapă să se compare cu alţii? Este o acţiune perpetuă, fiindcă întotdeauna va exista cineva mai bun decât noi, mai inteligent, mai frumos, ori cu venituri mai consistente decât ale noastre!

Şi cine ne poate spune ce este rău şi ce este bun, până nu aflăm aceste lucruri mai întâi în noi înşine?

Cine îndrăzneşte a condamna decadenţa unei fiinţe umane, ori a unui popor, înainte de  a vedea în el însuşi germeni ai acestei decadenţe, cultivată de însăşi societatea în care trăim? Şi cum putem să ajungem să înţelegem mecanismul fiinţei umane, dacă nu îl studiem mai întâi, cu răbdare, în noi înşine, în gândurile noastre cele mai ascunse, în dorinţele noastre cele mai perfide, ori cele mai perverse, în propria noastra viaţă, şi nu în cea a altora?

Cum am putea găsi puterea să ne sporim esenţa spirituală, dacă nu identificând şi apoi, acceptându-ne propriile slăbiciuni? ca văzându-le în noi, şi recunoscându-ni-le cu sinceritate măcar faţă de noi înşine, să nu le mai condamnăm cu vehemenţă la alţii!

Pentru că însăşi slăbiciunea şi căderea fiecăruia, este forţa de care are fiecare nevoie în urcuşul scării ce ne va duce la Calea spre noi înşine, spre Universul din noi! Căci Eul detestabil, nu este decât o iluzie, frumoasă ce-i drept, dar tot o iluzie rămâne, şi că tot ceea ce este iluzoriu, va dispare ca un fum, la o introspecţie făcută pe-ndelete.

“O altă prejudecată, mai plină de urmări, priveşte ideea de decadenţă. Puternici cu adevărat nu sunt cei care îşi ascund slăbiciunile, ci aceia, din spiţa lui Michelangelo, care sunt în stare să le trâmbiţeze. Puternic e cel care are un călcâi al lui Ahile şi, ştiind asta, are totuşi curaj. Ahile, fără călcâiul lui, n-ar mai fi decât un lăudăros, un fanfaron care se pricepe să lupte. El ni se impune abia prin riscul pe care şi-l asumă. Încât, urmărindu-l cum se avântă în luptă, am putea spune că slăbiciunile noastre apar în miezul forţei noastre. Şi, invers.

Ceea ce ne duce spre o concluzie numai în aparenţă ciudată. Că o criză spirituală, cum e cea vizibilă în opera de bătrâneţe a lui Michelangelo care a pregătit manierismul, nu înseamnă regres. Dimpotrivă, ea era poate singurul progres posibil. Ca întotdeauna când reîncepe să-şi pună întrebări, arta se apropie de punctele noastre vulnerabile cu speranţa secretă că va găsi tocmai în călcâiul lui Ahile forţa pe care o caută.” – “Eul detestabil”

Filed under: Un muzeu in labirint