“După atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie

să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre” Venus din Milo

Fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor senine, fiindca ce altceva este suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ceea ce există.

Trăieşti momentul prezent ? Recunoşti lucrurile aşa cum sunt acum ? Sau continui să le vezi cu vechii tăi ochi ? Nu ai clişee ? Noi clasăm imediat lucrurile în “fişiere” gata făcute. De exemplu eşti hindus şi cunoşti un om pe care îl simpatizezi foarte mult. Omul arată bine, este foarte drăguţ şi te simţi bine în prezenţa lui. Apoi îi pui anumite întrebări şi el  îţi spune: “sunt mahomedan”. S-a terminat. Vibraţia aceea plăcută dispare; ai bătut în retragere fiindcă ai un fişier si in el scrie că mahomedanii nu sunt buni.Tu eşti hindus, mahomedanii sunt răi. Îl categoriseşti imediat pe individ şi-l clasezi. Nu te mai intereseaza omul real.
Realitatea spunea altceva, dar contrazicea teoriilor tale. Păcat !

” O,  ştiu că nu trebuie să-i invidiem pe cei rămaşi în insulele descoperite. Ei au murit ori s-au consolat. Nu mai simt păsările care le ating obrazul şi pleoapele. Au renunţat să mai viseze vreun ţărm. Şi nici ţărmul pe care stau nu le mai aparţine”

Ce înseamnă asta ?

Când cineva spune:  “Descotoroseşte-te de aceasta viata nefericită, renunţă la suferinţele pe care le cari inutil dupa tine” intervine o problemă semnificativă:  “Asta e tot ce am! Dacă mă descotorosesc de ea o sa fiu un nimeni, îmi voi pierde identitatea. Cel puţin acum sunt cineva – cineva nefericit, cineva trist, cineva în suferinţă. Dacă renunţ la toate astea o să mă întreb: care va fi identitatea mea ? cine sunt eu ? Nu mai ştiu drumul înapoi acasa şi tu mi-ai luat ipocrizia, falsul cămin care mi-a fost creat de societate.

DAR preţuirea frumuseţii şi a tuturor acelor lucruri care fac viaţa mai plăcută şi mai dragă devenind mai sensibili, n-a înnebunit pe nimeni. Doar a transformat recunostinţa faţă de existenţă iar asta a indus sentimentul de fericire în mod spontan. Şi nu e vorba de teorie.

“Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,

şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.

De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra

decât iubind şi mai mult ţărmul

pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi ?” Cei care am fost la Troia

by Gabi

Filed under: comentarii si citate