Am limpede tendinţa, ori intenţia chiar, de a compara anume zei, semizei ori personaje mitologice cu oamenii ce sîntem, a  găsi caracteristici, izbînzi ori vini şi prin aceasta a îi coborî şi integra pe Ei în noi sau a ne ridica pe noi acolo, a ne transforma în Ei. Însă Olimpul nu ne este accesibil decît în cunoştinţă de cauză! Sigur că ne putem oricînd crede zei dar nu putem fi unii decît, poate, după ce îi vom fi înţeles cu adevărat.

Dar cum am putea face aşa ceva, veţi, poate, întreba, sîntem în stare noi de o asemenea grozăvie? Poate nici măcar nu vrem asta! Iar pînă la urmă nici nu avem nevoie, ne iubim îndeajuns aşa cum sîntem şi mult prea îndrăgostiţi de noi ca să ne mai pese de zei, semizei ori personaje prăfuite, pfff! noi sîntem acum, sîntem perfecţi şi ne iubim pe noi.

Citim, citim, citim şi rareori înţelegem ceea ce se găseşte în cuvinte, nu în spatele lor căci, aidoma altor universuri paralele ce coexistă cu al nostru, acestea nu trăiesc geometric ori temporal altundeva ci tot aici şi acum, pe acelaşi manuscris, doar vibraţia este alta…

Narcis există. Că vrem a îl găsi în noi, ori ne visăm pe noi ca fiind un El sau pur şi simplu ignorat conştient ori fără să bănuim (mai ales), ne adorăm satisfăcuţi şi nu ne mai interesează nimic în afară de noi, El există.

Aplecat deasupra fîntînii unde îşi contempla chipul, Narcis n-a mai văzut decît singurătatea lui şi nimic din frumuseţea pe care ar fi descoperit-o ridicînd pur şi simplu privirea. Eroarea aceasta l-a pierdut. (Mitologii Subiective)

Şi unde anume există Narcis şi de ce? Ar putea afirma cineva, Narcis sînt eu, şi atunci ar fi simplu, foarte simplu şi poate că aşa şi este, cine ştie, dar ce om ar recunoaşte aşa ceva, cine ar avea curajul acesta şi cine ar renunţa la căutare, la încercarea de a şi-l încorpora pe Narcis în el însuşi ori la ispita de a deveni unul, de ar avea-o, cîţiva l-ar renega ori nega de-a dreptul dar aceştia nu cred în zei, nu cred în nimic, nici măcar în ei.

Oamenii îl acuză pe Narcis de prea multă auto iubire, de un exacerbat ego, rîd de el, îl scuipă şi îl dispreţuiesc, Ah ce prost! Să fii atît de frumos încît să te iubeşti singur iar apoi să te şi omori, aşaa de nebun!… Piatra e uşor de aruncat … De Quijote au mai rîs şi vor mai rîde… Un nebun! Narcis e doar stupid… Şi singuri rîd şi nu îşi înţeleg nici solitudinea căci de-ar vedea-o s-ar cufunda în apă şi ar rezolva cu asta totul, dar nefiind Narcişi, ar avea şansa de a vedea măcar frumuseţea lumii care există şi pe care Narcisul autentic a ratat-o…

Ei cred doar că, iubind prea mult pe sora lui, pe el, legenda are variaţiuni, Narcis a făcut saltul neputînd ajunge la chipul din cea apă, de fiecare dată încercînd a îl atinge, acesta spărgîndu-se în mii de cercuri ale oglinzii fluide…

Cineva mai atent ar observa că nici un îndrăgostit de sine însuşi nu s-a sinucis cum a făcut-o Narcis, ci, din contră, a omorît pe alţii. (Mitologii Subiective)

Condiţia suficientă în multe mitologii şi religii, plus necesară în matematică, pentru a supravieţui măcar, dacă nu a fi chiar fericiţi, este de ne iubi pe noi înşine. Narcis s-a iubit. Şi s-a iubit mult din cîte cunoaştem, aşadar nu avea nici un motiv de a-şi opri viaţa din această perspectivă. Altul a fost motivul, alta a fost îndoiala…

Cel singur nu îşi recunoaşte niciodată singurătatea. Îi e ruşine cu ea, îi e ruşine de ea ca de un copil bastard, ca de o crimă ce cu siguranţă îi aparţine, rar cineva are curajul de-a o privi în faţă, Voi care vă întoarceţi acasă şi după ce-aţi închis uşa spuneţi “bună seara” voi nu ştiţi ce-nseamnă să intri pe o uşă tăcînd. (Scrisori imaginare)

Frumuseţea lui Narcis joacă un rol secundar. Stînd deasupra fîntînii, el a încetat, de fapt, demult să se mai iubească. Nu e decît un Sisif suindu-şi muntele în sine însuşi; ironia care îl persiflează n-a înţeles drama lui şi o vulgarizează suspectînd-o de egolatrie şi perversiune. (Mitologii Subiective)

Narcis s-a aruncat în apă şi s-a înecat, aşa zice legenda.

Privindu-se, a văzut frumuseţea lumii care era el pentru o clipă dar clipa trecu, frumuseţea era deja altundeva, acolo era doar el, singur, dar lumea aceea sublimă exista undeva anume şi el nu a mai ştiut a o găsi, a rămas în propria-i oglindă şi singur… Şi atunci nu a mai întins doar mîna, a păşit înainte…

Aparent, prin Narcis omul era pe punctul să devină propriul său zeu. El se cufundă în sine. se încordează să-şi atingă adevărul propriu, dar întinde mîinile în gol. … Singurătatea în care se afundă ca într-un labirint. (Mitologii Subiective)

Dar Ariadna nu mai e acolo… e ocupata cu alţii acum iar el nu are altă şansă decît a-şi da drumul încet, încet în valuri iar în ochii săi trişti străluceşte din nou, obosit, un licăr de dragoste. (Mitologii Subiective)

de Mirella

Filed under: comentarii si citate