ni-l citează Octavian Paler pe Kierkegaard în, bineînţeles, “ Eul detestabil”.

“Ce să alegi mai întâi din acest destin? Succesul? Fanfarele celebrităţii care cântă? Timpul când Rembrandt se recomanda “negustor” nu pictor? Sau prăbuşirea? Ruina? Ceasul când negustorii din Amsterdam i-au dat de înţeles că un artist, oricât de privilegiat de muze, nu mai înseamnă nimic dacă ei îi retrag favoarea lor? Anii când Rembrandt a descoperit că prietenii se schimbă, că popularitatea e efemeră, că hainele scumpe se învechesc, că admiratorii de ieri au devenit indiferenţii de azi, că, într-un oraş în care au dreptate numai cei care reuşesc, un pictor înglodat în datorii e un om sfârşit, şi ca pe un om sfârşit nu-l mai caută decât alţi oameni sfârşiţi? Nimic nu lipseşte din această viaţă: râsetele şi umilinţele, prosperitatea şi mizeria, dragostea şi singurătatea, gloria şi ingratitudinea. Lipseşte, poate, doar ura. …

Bătrânii lui (Rembrandt) stau dincolo de clasificări. Ei există, acesta e principalul. Sunt singuri, uneori gârboviţi, prost îmbrăcaţi, dar nu ne lasă să înţelegem că lumea este o mascaradă. În faţa morţii, a nopţii, a vidului, viaţa îşi păstrează intactă taina. Poate de aceea aceşti bătrâni obişnuiţi par nişte filozofi. În jurul lor e mereu noapte, noaptea lui Rembrandt, care e mai puţin întuneric şi mai mult o altă formă de lumină. …

Bătrânilor lui Rembrandt nimic din ce s-a întâmplat până azi nu le este, se pare, străin. Undeva, dincolo de noaptea care îi învăluie, secolul nostru aleargă în toate părţile cu cele mai diferite mijloace, maşini, trenuri, autobuze, avioane, vapoare, spre ce? nu cumva spre ceea ce aceşti bătrâni au aflat demult, fără să se mişte din încăperea lor? …

Acum stă la fereastră. Ce priveşte? Poate, strada. Poate, viitorul. Sau, dimpotrivă, amintirile. Căci omul începe, nu-i aşa? prin a fi un sistem anarhic de speranţe şi sfârşeşte prin a deveni un sistem organizat de amintiri.”

Răspund printr-o umilă presupunere: se priveşte pe el, în el însuşi. Noi când vom  începe să ne privim? atunci când vom fi îmbătrânit în dorinţe de popularitate, de glorie, de a reuşi în această lume? spre ce ne îndreptăm, dacă direcţia de mers nu trece mai întâi prin noi înşine? ca acolo să găsească sensul – adevăratul sens – şi scopul – adevăratul scop?

Filed under: Un muzeu in labirint