“Am fost, prin urmare, un tata la fel de ratat, cum am fost in calitate de fiu. Nici sot bun n-am fost. Dimpotriva. M-am ferit sa cer niste explicatii care mi-ar fi lamurit unele dubii, cand asta mai avea vreo importanta. Si nici eu n-am vrut sa dau explicatii. Rezultatul? Singuratatea mea de azi, ciuruita de regrete, ca o haina mancata de molii. Si niste intrebari care ma chinuie. Am dus, oare, la capat vreun sentiment? Am facut, oare, tot ce a depins de mine pentru a dezvalui ce am simtit cand m-a legat ceva puternic de cineva? Scuza prin care m-am justificat mereu in fata mea a fost ca am pudori pe care ne le puteam depasi. Era o scuza reala si, totusi, nesincera. Pudorile mele tineau de faptul ca eram prizonierul complexelor si neputintelor mele.” (Daniel Cristea-Enache – Convorbiri cu Octavian Paler) 

Iubiri, prietenii, relatii cu oameni apropiati si dragi… Sentimente neincepute, sufocate sau pierdute pentru ca ne lasam condusi de teama generata de complexele si neputintele noastre. Orgolii, lucruri neintelese sau neexpilcate cand era cazul, care sfarsesc prin a ne indeparta unul de celalalt.

Sentimente care ar putea sa ne hraneasca, sa ne imbogatesca sufletul si care pot sa ii mangaie si pe cei de langa noi in masura in care sunt dezvaluite si impartasite. Cand este oare un sentiment “terminat”? Cand am putea spune “am facut tot ce se putea face”? Putem sa ne ascundem in spatele “pudorilor” noastre?

Am dus, oare, la capat vreun sentiment? E intradevar o intrebare chinuitoare… si nu am un raspuns personal pentru ea. Doar alte intrebari. Multe. Ceea ce stiu insa cu siguranta e ca “scuza” nu tine. Asa cum spunea si Octavian Paler e reala si, totusi, nesincera. Mai trebuie sa facem un pas:    

“Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”

(Octavian Paler - Definitia pasului absent)

“Din pacate, nu stiu sa le spun oamenilor pe care ii iubesc cat de mult ii iubesc. Imi ascund, dintr-o proasta pudoare, ori din timiditate, ori din mandrie prost inteleasa, ori din toate aceste motive la un loc, nevoia mea dureroasa de ei, recunostinta pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu. Aici este adevarata mea salbaticie. Cea mai grava. Cea mai trista.” (Viata ca o corida)

Sa inveti a iubi azi ceea ce ieri nu iubeai: o albina gata sa se-nnece, un copil dezorientat, un batran dependent, o floare fara apa, o femeie parasita, un exaltat inconstient, un taran care n-a parasit niciodata satul lui, un hot in boxa acuzatilor, o femela care naste, un elev cu lectia neinvatata, un zidar carand un sac cu ciment, un cersetor privind cu coada ochiului, un imigrant pe  strada duminica dimineata, un strain in tara lui si-n tara ta, un fluture in a treia zi …

” Cum sa iubesti altfel decat dureros cand ai atat de putin timp pentru asta?” ( Viata ca o corida)

Dar sa urasti? E timp si pentru ura? Sau asta e pur si simplu timp pierdut.

As vrea sa am timp sa iubesc, sa construiesc punand o caramida peste cele puse de  altii inainta mea. Iar in acest fragment de timp, in care eu sunt aici, sa-ti pot oferi un gand, un zambet, un cuvant, o bucurie si sa te indemn sa crezi ca si mine “ca fiecare valoreaza exact atat cat a iubit”.

(…) “Tot la asta m-am gandit dupa ce am vazut la televizor, zile in sir, chipurile unor tarani batrani carora inundatiile le-au luat totul. Poate, si banii de inmormantare. Mi s-a parut ca deslusesc pe ele un gen de nefericire care m-a dus dincolo de compasiune (sentimentul care ne asigura, in genere, convingerea ca suntem niste persoane decente). Era o nefericire absenta, golita pana si de dorinta de a se marturisi. A unor oameni care nu mai voiau nici sa se planga. La ce bun? Cui si de ce s-o faca? I-ar intelege cineva? Fara sa-i inteleg nici eu decat teoretic, le-am dat dreptate. In fond, fiecaruia ii pasa, azi, doar de el insusi. “Iubirea de aproapele” pe care o predicau preotii prin corturile sinistratilor? Demagogie pioasa.

De fapt, niciodata nu mi-a fost mai clar, ca in aceste zile, ca solidaritatea e o vorba goala la noi; ca nimic pozitiv nu ne leaga unii de altii; ca exista doar “cardasii”: gasti, clanuri si grupuri de interese. In rest, suntem o tara de oameni singuri. Si e de discutat daca mai suntem “un popor”. Fiecare se descurca asa cum poate si scapa daca are noroc. Deloc intamplator, se “privatizeaza” orice. Inclusiv suferinta.

La capatul atator nedumeriri, mijeste, totusi, o certitudine. Se pare ca nici un dig nu ne mai apara de nesimtirea politicienilor nostri. Ei sunt o calamitate permanenta. Si presupun ca nici Dumnezeu nu e dispus sa ne sara in ajutor cata vreme nu vom intelege un adevar simplu. Ca lehamitea e, de fapt, utila celor care au provocat-o. Ea nu e suficienta pentru a iesi din disperare.”

Articol publicat in Cotidianul, 01 mai 2006

Fiecare dintre noi ar prefera sa aiba dreptate si sa se simta mai bine decat sa aiba dreptate si sa se simta mai rau. Curios este faptul ca mintea pare a avea o preferinta masochista, o dorinta continua de a diseca negativitatea si partea goala a paharului. Sub “maretia” acestei idei, mintea ascunde - in cele mai multe situatii in care vrea sa faca asemenea corecturi - impulsuri agresive, dorinta de razbunare, de a pedepsi si a lovi. Li se intampla chiar si celor mai luminate minti. Confuzia intre dorinta de a corecta, de a face dreptate si dorinta de a pedepsi si a se razbuna este una dintre problemele esentiale ale mintii noastre si cea  care ne ajuta in demersul inconstient de a ne mentine agresivitatea mentala si comportamentala. Din cauza faptului ca nu recunoastem adevaratele motivatii personale atunci cand actionam pentru a face o corijare, ne trezim in situatia paradoxala de a vrea sa schimbam un lucru si in acelasi timp, sa actionam exact cu mijloacele pe care le criticam, care ne enerveaza si ne displac profund. Vrem sa schimbam ceva in celalalt  prin aceleasi atitudini si comportamente pe care i le combatem. Mintea isi gaseste ca scuza dorinta de a corija agresivitatea altuia, in timp ce o hraneste pe a sa.

Cum ar fi daca am intelege inainte de a judeca ? Cum ar fi daca ne-am defini corect motivatiile si am renunta la gesturile  “de suprafata” potrivit carora putem corecta pe altii prin mijloacele pe care le dezavuam ?

Dreptatea mintii negative inseamna renuntare la fericire… si nu merita.

“In schimb , exista, poate, o Elada pentru oricare dintre noi, daca stim unde s-o cautam, daca pe tarmurile strivite de soare suntem hotarati sa nu trisam niciodata. Si cu cat ne va semana mai mult, aceasta Elada va fi mai adevarata.” Scrisori imaginare

In ceas de Sfanta Sarbatoare, va imbratisam cu mare drag si va dorim sa aveti parte de multa lumina si odihna si un Paste fericit!

“La drept vorbind, nu stiu foarte limpede ce calitati iti trebuiesc pentru a scrie. Stiu insa destul de bine, am impresia, ce calitati sint necesare pentru a nu azvarli in foc ceea ce ai scris. Mai intai e nevoie sa crezi ca exista cel putin un om care asteapta cu nerabdare spovedania ta. Apoi trebuie sa speri ca nu-l vei dezamagi, nu-l vei sili sa regrete ca a asteptat. Iar in momentele de luciditate, cand nu mai esti nici destul de candid, nici destul de optimist, ai nevoie sa crezi macar atat: ca intr-o asemenea “corida” nimeni nu e invins dinainte, ca important e sa incerci; daca nu vei reusi iti va ramane, oricum, onoare de a fi incercat. Pe langa talent, vreau sa spun, literatura iti pretinde multe: puterea de a o lua mereu de la capat, de a te culca seara convins ca ai ratat totul si de a te indrepta apoi spre masa de scris indata ce te trezesti, inteligenta de a fi modest ( pentru a nu fi ridicol) si nebunia de a fi orgolios ( pentru a nu renunta), curajul de a te inspaimanta cand te simti victorios si insolenta de a sfida infrangerile, gasind in ele taria, tenacitatea, incapatanarea, pe care nu ti le pot da victoriile. Pe scurt, trebuie sa te inveti cu socul de a trece, dintr-o clipa in alta, de la fericire la suferinta, de la euforie la deznadejde” ( Viata ca o corida)

Am constientizat, citindu-l, ca de fapt toti suntem intr-o corida si singurul despre care pot vorbi sunt eu. ” Nu-mi dau seama daca sunt intrebarile cele mai importante ce trebuiau puse. Sunt cele pe care mi le-am pus eu” scrie el in “Vremea intrebarilor” Daca vreau sa schimb ceva cu siguranta pot schimba cu mine. Si daca doresti sa traiesti intr-o lume mai fericita trebuie sa incepi , odata si odata, sa-ti cauti fericirea. Neimitand, nu cerand de la altii, nu asteptand de la altii. Ca trebuie tu sa-i faci pe altii fericiti, mai intai, ca sa poti astepta fericirea intoarsa. Si primul lucru cred ca e a munci corect. Cand inmanezi produsul muncii tale , asa cum stii numai tu mai bine ,ca specialist in ceea ce produci ( cel ce vine la tine nu e specialist e beneficiar al constiintei tale) , poti face pe cineva  fericit. In echipa mea eu sunt fericita. Iar in timpul liber am ales sa fiu fericita cu voi, voi cei care m-ati bucurat cu gandurile voastre.Vreau sa pot darui, din ceea ce stiu, “ fara masura”.