Seneca are dreptate. Viaţa „nu reţine pe nimeni cu sila”. Dar nici măcar în sinucidere nu scăpăm de noi înşine. Am găsit remarca în jurnalul lui Jiinger şi, dacă n-aş fi în starea în care sunt, m-ar atrage să-i dezvolt sugestiile. Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, îşi pune ştreangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinţa de a mai trăi.

Probabil, şi sinuciderile impulsive au deliberări chinuitoare în urma lor. În clipa în care cineva începe să nu mai fie sigur că viaţa are un sens, el a făcut, deja, un pas periculos. Problema e după a cui imagine alergi. A ta, cum n-ai reuşit să fii?

(Deşertul pentru totdeauna)

de mirella

Filed under: comentarii si citate