Mi-a trecut prin cap că viaţa însăşi e ca un drum şi că răspântiile seamănă cumva între ele. Toate ne pun în încurcătură şi ne constrîng să alegem. Când dispare un drumeţ, ceilalţi tresar o clipă: a murit cineva. De fapt, se gîndesc la ei. Îşi aduc aminte că nu vor merge nici ei la nesfârşit. Într-o zi… Dar alungă imediat acest gând. Ce rost are? Toţi ştim că drumul este infinit şi că nu ne e dat să mergem pe el decât un timp limitat. Măcar să nu ne mai gândim tot timpul la asta. Şi să ne ierte cei care rămân în urmă, în pământ, pe marginea drumului. N-avem altă soluţie decât ingratitudinea. Aşa au fost rânduite toate. Nu noi am descoperit moartea.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Întoarcem privirea şi alungăm gîndul imediat în faţa gropii proaspăt săpată… Nu noi… Nu acum… Compasiunea există şi lacrimile la fel pentru cel dus, însă ne îndreptăm cu paşi grăbiţi spre poarta cimitirului sperînd că nu vom mai ajunge degrabă acolo… nu ca plecaţi…

Puţini sînt cei ce nu se tem a muri… Ce înţeleg că nu se întîmplă de fapt doar un lucru tot atît de firesc ca şi ivirea soarelui ori ridicarea lunii… Că orice ieşire e de fapt o intrare, iar uşi închise nu există.

Nu-nţeleg

de ce te temi să

mori.

De ce frică.

Ia-o inginereşte te rog:

moartea e o ieşire,

deci

o intrare…

Şi atunci?

Sau, mă rog,

invers…

E adevărat, Nu noi am descoperit moartea. Nu aveam cum, pentru simplul motiv că este doar o iluzie…

De Mirella

Filed under: articole, comentarii si citate