“Pieta de la San Pietro e o durere albă. O durere aproape diafană, putând să privească moartea cu seninătate. E, vizibil, o operă de tinereţe, creată la douăzeci şi trei de ani şi singura semnată de Michelangelo: Michael Angelus Bonarotus Florentinus faciebat. Vasari povesteşte că, întâmplandu-se într-una din zile să intre în încăperea unde se afla marmura, modelată cu “o desăvârşire pe care natura cu atâta trudă obisnuieşte să o dăruiască doar cărnii”, Michelangelo a dat peste un grup de lombarzi care nu mai pridideau cum să laude lucrarea, dar o atribuiau lui Cristoforo Solari din Milano, poreclit Il Gobbo, Cocoşatul. N-a scos atunci nici o vorbă, însă, noaptea şi-a luat dălţile, s-a strecurat înăuntru, însemnându-şi numele în piatră. Mai târziu, n-a repetat gestul. Era prea conştient că nu mai era necesar… Nu-l înteleg pe Stendhal, acru în însemnările despre Pieta.

Statuia lui Moise din biserica San Pietro in Vincoli e o mânie albă. Ea aparţine unui Michelangelo matur. Cu barba revărsată până aproape de genunchi, cu braţele goale şi muşchiuloase, impunător, Moise are alura unui atlet. Albul suferind din Pieta devine aici autoritar şi viril. Privirea e mândră, voluntară, neînduplecată. Lângă acest Moise cu buzele cărnoase şi sprâncenele încordate de presimţiri, orgoliul nu ţi se mai pare un păcat. Dimpotrivă, cuvântul sună frumos, exprimând o demnitate greu de confundat cu altceva.

Baudelaire zicea că zadarnic caută un sculptor să se situeze într-un punct de vedere unic; spectatorul care se învârte în jurul figurii are posibilitatea să-şi aleagă o sută de puncte de vedere diferite, numai pe cel bun nu. S-ar putea ca nici eu să nu-mi fi ales punctul bun uitându-mă la Moise, dar atunci nu-mi rămâne să spun decât că acesta a fost cel din care am vazut-o eu.

În stihurile unde descrie supliciul trudei sale de patru ani pe schelele din Capela Sixtină, unde trebuia să stea culcat pe spate, cu obrazul stropit de picăturile ce cădeau din penel, Michelangelo neagă că e pictor, ne io pittore. Cei ce au luat mărturisirea în litera şi nu în sensul ei, reprosându-i lipsa de vivacitate coloristică, au trecut cu uşurinţă peste faptul că Michelangelo a schimbat în frescele din Capela Sixtină doar uneltele, deoarece şi penelul a sculptat. Paleta sa are culorile pietrei. Sfinţii au braţe de gladiatori. Orgia de muşchi, în personajele biblice, i-a putut enerva pe unii, Ruskin o socoteşte insolentă, dar dincolo de logica anatomică artistul a urmat o logică a sa. Paradisul pictat de Michelangelo e auster si gol. În el există doar arborele Cunoaşterii si Adam şi Eva care trebuie să se hotărască dacă vor înfrunta riscul de a şti.

Judecata de Apoi a fost pictată un sfert de secol mai târziu. Culorile ard violent pe zid. Febră sumbră a cărnii, apoteoză a nudului, străină de orice lascivitate, senzaţie de comoţie cerebrală, de muşchi care urlă, tragism sublim cu Lucifer conceput frumos; Michelangelo e aici un pictor al păcatului şi al morţii, iar umbra lui Savonarola, ce-l tulburase în tinereţe la Florenţa, trece, parcă, printre trupurile goale, bântuite de un tumult care sparge limitele subiectului… Teribilă trebuie sa fi fost perplexitatea celor deprinşi să adore ingerii lui Rafael, bine hrăniţi şi trandafirii…” (Drumuri prin memorie)            

Filed under: comentarii si citate