In aceasta frumoasa zi de primavara, asta daca nu o sa avem parte de surprize, as vrea sa continui seria capitolelor fascinante din Polemici cordiale. Azi mi s-a descis cartea, intamplator sau nu, la un capitol in care se incearca elucidarea unui mister.

Puterea cetatii eterne in fata unui “inamic” imbatabil, sau puterea lui Hanibal asupra Romei ? Iata doua intrebari la care eu nu puteam sa-mi raspund. Maestrul raspunde la aproape toate intrebarile posibile legate de acest mister si face o deosebire extraordinara intre cuceritori si invingatori.

” De peste doua mii de ani, istoricii se intreaba de ce, ajuns la portile Romei, Hanibal s-a oprit si a dat inapoi in fata unei cetati infricosate. S-a temut ? Titus Livius ne asigura ca Hanibal era totdeauna primul care intra in lupta si ultimul care iesea. N-a mai vrut sa ucida si sa jefuiasca ? Istoricii romani pretind ca generalul cartaginez n-avea scrupule. S-a gandit cumva ca armata era obosita  de atatea victorii ? Aceiasi istorici recunosc ca soldatii il adorau pe Hanibal si credeau orbeste in el. A ezitat oare in fata zidurilor Romei dupa ce nu ezitase in fata Alpilor inghetati si acoperiti de zapada ? S-a hotarat oare sa crute cetatea eterna, cu toate ca jurase, copil fiind, dinaintea altarului lui Bal-Haman ca intr-o zi va razbuna Cartagina ? Vroia sa incheie campania, dupa ce, de la noua ani. traise, departe de Cartagina, numai in corturi militare ? Uitase ca romanii venisera la batalia de la Trasimene cu carute intregi de lanturi pe care voiau sa le atarne de picioarele prizonierilor ? Nu aflase de la iscoadele sale ca Roma era cuprinsa de panica si de disperare, ca nobilele matroane spalau cu parul lor pardoseala templelor si ca patru victime fusesera inmormantate de vii pentru a fi induplecati zeii sa-si aduca aminte de Roma ? Sau a considerat inutila cucerirea cetatii eterne, multumit ca a facut-o sa dispere ?

Fapt este ca ajuns la portile Romei, singurul general care i-a batut de patru ori pe romani a luat-o spre est, spre Capua.

Probabil, prestigiul Romei va fi jucat si el un rol in aceasta enigma. Caci prestigiul Romei era cu siguranta un aparator mai bun decat zidurile ei. In consecinta, am putea banui ca invingatorul de la Trasimene si de la Cannae n-a cutezat sa patrunda in sanctuar. Ca miracolul pe care nu l-au savarsit legiunile Romei, l-au savarsit in cele din urma miturile ei, facandu-l pe Hanibal sa ezite.

Dar imi place sa cred ca Hanibal nu s-a temut de Roma, ci s-a temut s-o cucereasca. Era prea inteligent ca sa nu fi inteles ca Roma tremura; si prea bun strateg ca sa se indoiasca de faptul ca romanii aveau motive intemeiate sa tremure. Elefantii sai ar fi zdrobit portile de aparare ale Romei ca pe niste coji de nuca. Dar, poate, tocmai asta l-a impiedicat pe Hanibal sa inainteze. Privind spre Roma, el isi va fi amintit, desigur, de juramantul pe care-l facuse in copilarie, dar s-a temut sa demonstreze posteritatii ca adversara sa, pe care jurase s-o ingenuncheze, si care era de-acum ingenuncheata de spaima ei, era atat de slaba. O Roma cucerita atat de usor i-ar fi umbrit lui gloria de invingator de la Trasimene si Cannae, in timp ce o Roma iertata avea sa insemne pentru vanitatea romanilor un cosmar greu de uitat. Printr-o ironie a destinului, tocmai ca sa fie necrutator cu dusmana de moarte a Cartaginei, trebuia, asadar s-o crute.

Hanibal a inteles atunci, imi place sa cred, ca a invinge si a cuceri sunt doua lucruri diferite, ca o cucerire inseamna mult mai putin decat o victorie; adesea, inseamna chiar esecul victoriei. Si s-a ferit sa-si puna in pericol biruintele asupra Romei, a refuzat sa-si asume umilinta cuceritorului. Dupa ce i-a inspaimantat pe romani, venind dispre nord, unde ei se credeau aparati de Alpi, Hanibal va fi trecut el insusi, in singuratatea campiei romane, printr-un moment de panica intelegand ca Alexandru cel Mare, pe care-l venera, si de la care invatase tocmai lucrul cel mai important, ca o victorie poate fi pierduta dupa ce ai castigat-o, transformand-o intr-o cucerire. Astfel ca renuntarea cartaginezului de a patrunde in Roma n-a fost nici gestul de marinimie al unui invingator ; a fost spaima unui invingator de a nu-si compromite victoria strivindu-si adversarul.

Si de abia asa, Hanibal a devenit cel mai orgolios invingator ; un invingator din rasa rara a celor care biruie fara sa injoseasca, dimpotriva, inaltand, stimuland energiile adversarilor : Roma a stralucit, a suit spre apogeul gloriei, dupa ce a tremurat, disperata, in fata lui Hanibal.

Ce lectie superba si inutila pentru cei care nu stiu decat sa cucereasca fara sa invinga.

In loc de o victorie ratata, eu vad, prin urmare, in ezitarea lui Hanibal o victorie salvata in ultimul moment si un orgoliu mai mare decat orgoliul Romei. De aceea, probabil Cato cel Batran isi incheia fiecare cuvantare in senat, indiferent de subiectul ei, cu aceea fraza celebra, prin care cerea distrugerea Cartaginei, Ceterum censeo Carthaginem esse delendam ! ; pentru ca Roma vroia sa stearga din memoria ei si a altora umilinta de a fi fost crutata.

Si tot de aceea, cand au cucerit in cele din urama Cartagina, romanii au distrus-o casa cu casa, au incendiat ruinele, iar cand flacarile s-au stins, locul a fost arat si resarat cu sare ca sa nu mai creasca nici iarba. Cum zice Herder, Cartagina a fost stearsa de pe fata pamantului, de parca ar fi fost o capatana de varza.

Sigur, Cartagina are partea ei de vina in aceasta soarta. Ea isi rastignea condamnatii de osti cand erau infranti si punea elefantii sa calce in picioare prizonierii. Marinarii ei scufundau in Mediterana orice vas care nu era cartaginez sau n-avea un contact comercial cu Cartagina. Dar, razbunandu-se atat de cumplit, Roma a dovedit ca, inca de atunci, ea incepea sa nu mai stie sa invinga. Stia doar sa cucereasca. Se pregatea, adica, inca de atunci, pentru prabusirea ei.“

Filed under: comentarii si citate