Play&Pause
“Noi suntem ca un cantec,nu credeti?Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit la inceput.Trebuie sa-l canti totdeauna intreptandu-te spre sfarsit.Pe parcurs,in timp ce canti inca si muzica te imbata,iti dai seama ca sfarsitul se apropie totusi,oricat l-ai amana.Incerci sa lungesti putin notele,dar asta nu da cantecul inapoi,nu reinvie ceea ce a murit din muzica intre timp.Amani doar sfarsitul.Te incapatanezi sa nu recunosti o evidenta.Ca orice cantec are un sfarsit.Oricat ar fi de frumoasa o melodie,vine o clipa cand ea e acoperita de tacere.Cand tacerea e mai puternica decat muzica”~Viata pe un peron
Sfarsit-Inceput…Inceput-Sfarsit…care ar fi ordinea perfecta?Subiectivitatea ma indeamna spre a doua varianta datorita tristetii inspirate de prima(care pare de-a dreptul utopica).E logic,realizabil sa incepem cu sfarsitul si sa sfarsim cu inceputul?Probabil ca nu.Spre marea noastra fericire suntem inconjurati de unul dintre cele mai celebre duete:Inceput-Sfarsit.Acest duo indestructibil e neinduplecat zecilor sau miilor de solicitari de a desparti Inceputul de Sfarsit.
Cantecul se integreaza perfect in intervalul stabilit de cei doi gardieni situati strategic.In interiorul acestui interval avem teoretic o libertate absoluta dar marginita,putem sa ne dam frau imaginatiei atat timp cat nu suntem in preajma temutilor paznici,in special daca nu ii dam tarcoale ultimului paznic.
Avem o melodie care ne inalta in interiorul intervalului dinainte stabilit?O melodie care sa reflecte sufletul nostru precum apa reflecta chipul lui Narcis?Am toate sansele sa fiu contrazis de unii melomani,dar cred ca fiecare are doar un cantec care reuseste realizarea reflexiei.
In momentul in care am apasat mult stimatul buton Play,sufletul radiaza de fericire,muzica ne ameteste si ne aflam intr-o acuta transa din care refuzam despartirea.Contrar hipnozei ne trezim cu gandul la inevitabilul sfarsit ,am vrea sa dam piesa de la inceput desi nu e terminata sau sa apelam la un alt buton cu puteri miraculoase”Pause” ,dar preferam sa lungim notele in speranta de a dainui.Incercarea disperata de a evita sfarsitul duce la melodii lungi,interminabile…dar totul e o simpla amagire..o mare iluzie,la fel ca multe alte iluzii de care suntem inconjurati,deoarece inevitabilul nu poate fi evitat.Tacerea nu poate fi evitata.
Pana la urma stau si ma intreb,mai are importanta daca asculti o melodie de o frumusete aparte sau o melodie execrabila,de genul kitsch-urilor?Sentimentul e similar in ambele cazuri?Ar mai avea o semnificatie frumusetea,sentimentul din momentul recunoasterii suzeranitatii tacerii?
“Ultima vanitate a ratiunii ar fi sa recunoasca singura ca sunt lucruri care o depasesc “
Filed under: comentarii si citate
Periodic, mi-e dor de Octavian Paler.
La fel s-a întâmplat săptămâna trecută. Aşa că am deschis „autoportretul…” celui care s-a mutat într-o stea, după cum ar spune Van Gogh. Neapărat în una care străluceşte pe cerul adânc şi fascinant al Lisei…
Privindu-se în oglinda spartă a amintirilor, Octavian Paler se întreabă: „Cum să explic ce a rămas din mine după atâţia ani de la plecarea din Lisa? Am devenit, oare, altul? Un petic de iarbă, un nor sau o trâmbă de praf mă fac uneori să mă îndoiesc. Atunci, mi se pare că există în mine două straturi de timp. Şi nu mai ştiu dacă melancolia care le învăluie e un rest din ceea ce am fost. Sau, dimpotrivă, o parte din ceea ce n-am reuşit să devin.”
După ce am citit şi ultima filă din această carte am deschis „Poeme” de acelaşi autor:
„Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vântul care nu ne cruţă,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…”
(fragment din „Cei care-am fost la Troia” – de Octavian Paler)
*
„Sfarsit-Inceput…Inceput-Sfarsit…” Poate, uneori, nu e nevoie de o ordine… Pentru că, uneori, există doar începuturi…
Muzica ne incanta simturile….dar fiecare are o melodie interioara .pe care putini o descopera…e muzica sufletului nostru..diferita de cea care ne incanta auzul…si acea melodie e nesfarsita…si totodata mereu surprinzatoare..pentru ca e in concordanta de ce sufletul patimeste….cand ai inceput sa intelegi muzica interioara a unei persoane…de abia atunci poti spune ca ai auns sa o cunosti.
un sfarsit presupune un nou inceput ,chiar si al neantului .De ce sa ne scufundam in tristete ,sa prelungim un moment frumos reusind doar sa ii furam din stralucire si sa-l transformam in obsesie cand putem sa ne desprindem atat de usor si sa alunecam in valurile necunoscutului,sa savuram noul?Cred ca raspunsul este frica de necunoscut … nu esti sigur de ce este dincolo de moarte decat dupa ce ai murit …
oricum nu avem de ales, tot acolo ajungem prin suferinta sau cu bucurie ;doar aici putem decide …
Daca m-as naste astazi din nou ,as incepe cu sfarsitul.Nu ca sa corectez greselile dezamagirile si suferintele de-a lungul vietii ci sa vad cum e infern. Propriul nostru infern,propria noastra suferinta zic eu s-a nascut din prea multa iubire.Cred ca cu toti avem nevoie in viata de cat mai multe “momente Waterloo”.Mergem,mergem din pacate prea grabiti,iar pe insula ce descoperim,propria noastra muzica.Ne dam seama ca suntem doar niste simple note ce graviteaza pe portativ.Nu conteaza ca esti un do de jos sau de sus,e muzica vietii tale.”"Asa a luat nastere muzica”"Muzica facuta din tine e culoarea iar sufletul tau e panza,daca aceste 2 elemente se vor uni va rezulta nu o opera de arta ci speranta ca sfarsitul nu exista.
De ce nu ne temem de nastere?de stimatul buton Play?