Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu ştiu cum ar arăta o viaţă care ar vrea să fie o operă de artă. În acest bazar care leagă o naştere de o moarte şi în care unii au mai mult noroc, alţii mai puţin, eu am fost ceea ce se cheamă un visător. M-aş putea compara, eventual, cu o mică uzină de visuri. Numai că visurile mele n-au avut ambiţii practice. Şi au fost, cele mai multe, ori prea cuminţi, ori prea naive. Am visat lucruri imposibile, dar nu măreţe: să ajung la Polul Nord, să aflu “secretul secretelor” dintr-o carte a regelui Solomon, pe care n-a văzut-o nimeni, sau să devin “om de lume”.

Mai ales “om de lume” mi-am dorit, cu stăruinţă, să devin, deşi n-am avut harul necesar pentru asta. Sau, poate, tocmai de aceea. Cei care posedă harul farmecului în societate nu ştiu cât de penibile sunt eforturile de a-l suplini. Eu am reuşit să fac din ele chiar o dramă.

Mi-am zis mereu că explicaţia neputinţei de a deveni “om de lume” se află în faptul că nu m-am cizelat la timp, nu mi-am dat osteneala să-mi însuşesc unele deprinderi care ţin de civilizaţie, deci se pot învăţa. În realitate, cauza e mai adâncă, probabil. Nu e suficient să cunoşti ce vin se potriveşte la o anumită mâncare sau ce flori se cade să dăruieşti în funcţie de situaţie. Există în mine ceva needucabil, cred. Un amestec de tristeţe, lipsă de umor, stângăcie şi rigiditate m-a condamnat să văd în “mondenităţi” un chin, o corvoadă, o suferinţă, deşi, în singurătate, am tânjit mereu după ele. - Deşertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate