Moartea lui Pitagora
“Nu ma intereseaza ca doi si cu doi fac patru.
Eu vreau sa faca trei.
Voi inainta deci doi metri si inca doi,
si voi ramane acolo razand
de toti cei care tin sa-mi atraga atentia
ca doi si cu doi fac patru
si ca patru metri ma desparteau de linia ferata.
Prostii! Ei nu vad ca
mai am un metru pana la linia ferata, deoarece
doi si cu doi fac trei? In sfarsit,
le voi face dovada, caci, vad,
se apropie trenul. Sa vina!
Sa vina! Sa vina!
Moarte lui Pitagora! “- Autoportret intr-o oglinda sparta
Sunt anumite adevaruri cu care ne-am obisnuit si pe care nu mai facem nici un efort, daca nu de a le contesta, macar de a le demonstra intr-un anumit fel. Unele sunt simple, cum ar fi ca doi si cu doi fac patru, altele sunt adevaruri pe care ni le inducem despre propria viata, si trec dincolo de sferele matematicii. Un astfel de fals titlu l-ar putea purta chiar rutina zilnica, nu atat fizica, cat si cea mentala.
Cu toate acestea, simtim cateodata impulsul nebuniei, acel donquijotism de care prea rar ne facem vinovati. Citim sau auzim la tot pasul cugetari privitor la faptul ca ne lipseste curajul de a crede in ceva, nu neaparat de a si infaptui. Ramanem doar cu cititul, doar cu auzitul, si poate din cand in cand repetam acelasi lucru: ne lipseste curajul. Daca cineva ar sta pe linia ferata spunand ca doi si cu doi fac trei, probabil am zambi si l-am privi in parte cu ingaduinta, in parte cu mila. Si poate cu putina admiratie. Dar toti am “sti” ca doi si cu doi fac patru.
Si chiar daca fac patru, ce importanta are? Pentru ca nu influenteaza cu nimic. Daca ar face trei, stim ca macar pentru cineva conteaza, ca acel fapt, si nu altul, pune pe cineva in miscare. Atunci, care dintre rezultate e cel bun?
Ne formam o matematica a vietii in care suntem mai preocupati de a demonstra ce e corect si ce nu, incat uitam ca nu avem ce demonstra, ca din nesiguranta nu iesi cu rezultate, ci crezand in ceva. Insa credintei ii lipseste “matematica”.
Suntem prea rationali pentru a lupta cu morile de vant, insa ne lipseste si ceea ce le-ar putea crea. Eliminam o piedica, un risc am putea spune, dar Don Quijote reprezinta mai mult de atat. De fapt, acest batran caraghios ne invata, daca nu ne repezim sa ne amuzam de forma in care o face, ca esential in viata e sa ai o convingere. Fie ea si ridicola pentru altii. Ori nebazata pe nimic. (Convorbiri cu Octavian Paler )
Convingerea reprezinta un adevar, chiar daca este cat se poate de personal, chiar daca nu anima decat o persoana din o mie. Dar cine poate sti?
Daca poti sa crezi pentru o clipa ca doi si cu doi fac trei, atunci poti sa-ti dai seama si ca nu exista “adevar”. Exista doar “adevaruri”. Si, poate, nici ele nu sunt definitive. Se schimba cu varsta.
Filed under: comentarii si citate, poezii
Da, interesant “exercitiu de matematica”.
Cu un singur amendament, daca stai pe linia ferata si incerci sa rezolvi “problema” , cat face doi plus doi ? trei? sau…patru? risti sa te calce trenul.
Daca as vedea o persoana ca incearca sa rezolve acest “exercitiu” pe linia ferata,l-as ruga sa se dea la o parte si sa continue sa se gandeasca , langa calea ferata.As putea crede ca e un sinucigas.
As ” sti ” sigur ca , daca mai ramane pe linia ferata , l-ar lovi trenul , si nu stiu daca ar mai conta , pentru el sau pentru altii, rezultatul.
O zi buna!
Camil, iti inteleg amendamentul si da, sunt de acord, nu as lasa o persoana sa fie calcata de tren, dar acesta nu e decat un exemplu, o exagerare voita tocmai pentru ca exemplele subtile nu mai sunt de mult cele care impresoneaza.
Asa cum nici uriasii lui Don Quijote nu erau altceva decat mori de vant, ceea ce nu e decat o linie ferata poate reprezenta cu totul altceva. De unde izvoraste “nebunia” din spatele imaginarii e ceea ce e important si ceea ce ar trebui sa ne retina atentia, nu faptul in sine. Cum adaptam matematica in propria viata e problema pentru ca, si daca e vorba de situatii de “viata si de moarte”, faptele se desfasoara la alt nivel.
Iti multumesc pentru comentariu si te mai asteptam!
Da , acum am inteles ! Cum de nu mi-am dat seama ?
Multumesc!
Toate cele bune!
Matematica, asa cum o cunoastem in momentul asta, in esenta ei e gresita. Sunt foarte multe chestii minore care nu au sens, dar nici nu pot fi contrazise ori modificate pentru ca s-ar darama tot pedestalul pe care a fost cladita matematica. Cateva exemple ar fi impartirea cu 0, resturi de multimi, multimi incluse si multe altele insa nu are rost sa facem teoria chibritului pe subiectul asta. Cat despre poezia in sine, nu m-a impresionat in mod deosebit dar din ea inteleg ca pentru a fi tinut minte de-a lungul timpului trebuie sa lupti din greu pentru ideile tale si sa muncesti mult.
Cu respect,
Victor
In opinia mea poezia atrage atentia asupra sacrificiilor pe care trebuie sa le faca o persoana ce indrazneste sa puna la indoiala “marile adevaruri” pe care suntem invatati inca de mici sa le luam ca atare, cel ce indrazneste, efectiv, sa gandeasca, caci nu-i asa, “dubito ergo cogito, cogito ergo sum”…
Sunt poate putin prea subiectiv, caci mi s-a intamplat si mie sa ma gandesc uneori de ce 2 si cu 2 fac patru, de ce dupa 2 urmeaza 3 si nu 5…. dar am alungat rapid gandurile astea. tocmai pentru a nu fi considerat nebun.
Noi oamenii, tindem sa-i etichetam pe cei pe care nu ii intelegem drept nebuni… probabil ca e mai usor asa. Si-apoi… trebuie sa fii intr-adevar nebun sa te-ndoiesti de lucruri atat de banale… nu-i mai usor sa le iei ca atare? Pentru ce atata bataie de cap?
Se-ntampla uneori, ce-i drept, sa fim furati de cuvinte, sa nu putem patrunde dincolo de ele… si-atunci aceasta poezie e doar despre un nebun ce sta pe linia ferata, repetand intr-una ca 2 si cu 2 fac trei, asa cum o intelege camil, sau doar despre a afirma ca matematica e gresita, cum considera victor si, apropo de asta, daca e gresita DE CE sa nu o contrazicem, sa nu o modificam? Tocmai asta este esenta poeziei… e-atat de usor sa luam totul cum ne e servit si ni se pare asa o corvoada sa trecem prin filtrul ratiunii ceea ce ni se spune, incat atunci cand vreunul dintre noi deschide ochii si vede ca 2 si cu 2 nu trebuie sa faca mereu 4, noi ne grabim sa il SALVAM
Si-atunci ar trebui sa ne intrebam… OARE CINE E NEBUNUL? cel de pe linia ferata? ori cel de pe peron?
Are dreptate Ergo. Exista miliarde de oameni si tot atatea unghiuri de a vedea un lucru, ceea ce mi se pare extraordinar.
Sa va spun si cum vad eu, din unghiul meu, acest lucru.
Stam intr-o sala de asteptare, sau pe un peron intreaga viata; trebuie sa muncim mult, e-adevarat, dar daca am renunta din cand in cand la ratiunea care ne plimba din gand in gand, si nu ne lasa sa intuim pe care, cand si cum sa ne dam seama ca sansele – la un job bun, la iubire, la orice, la tot – daca le scapam, neasumandu-ne nici un risc, ele nu vor fi ratate, le vor prinde altii.
Iti trebuie sa te trezesti, si sa ai curajul sa infrunti pe toata lumea care te-ar trage in jos razand de tine ca de nebuni : „Nu vezi ca 2+2 fac 4? cum sa faca 3? esti nebun!“ Dar tu stii ca 2+2 fac 3 pentru ca ne-am nascut sa fim diferiti, unici, nu sa tropaim fericiti in rand cu turma, cu gloata, vorba lui Einstein.
Adevarul e ca, abia catre sfarsitul vietii ne dam seama ca trebuia sa fim curajosi in a fi noi insine in orice situatie si in orice imprejurare, si sa lasam glasul nostru interior sa isi spuna cuvantul in ceea ce vrem sa fim, ori in ceea ce vrem sa devenim.
Abia catre sfarsitul vietii – dar nu la toata lumea, bineinteles daca experienta am transformat-o in intelepciune si nu in altceva – gasim curajul sa strigam :“Moarte lui Pitagora! Moarte ratiunii! Moarte intelectului! Traiasca inteligenta!Traiasca artistii de pe scena vietii! Traiasca arta de a trai! Traiasca arta de a iubi! Traiasca arta sub orice forma s-ar manifesta ea!
Abia inainte de a veni trenul care sa ne duca acasa, (iar acasa nu poti merge cu gloata, acasa mergem singuri-singurei) reusim sa ne dam seama ca nu ne trebuie decat mult curaj si ca acum, la finish il am, dar ce bine era daca il aveam atunci cand trebuia sa fiu singur, independent, ca sa spun: Nu conteaza ca toata lumea e impotriva mea, ceea ce conteaza este ca eu stiu ca am dreptate. Nu ma intereseaza daca cineva este de partea mea, ma intereseaza valabilitatea experientei mele, vreau sa vad daca nu fac decat sa repet ca un papagal cuvintele altcuiva, sau sursa afirmatiilor mele se afla in propria experienta. Daca da, inseamna ca toata lumea poate sa se dea la o parte caci, eu am dreptate si ei gresesc. Numai cei care adopta parerile altora, au nevoie de sprijinul altora.
Va spun eu ca, atunci cand ajungi la adevarata ta valoare, nu-ti mai e frica de moarte, atunci strigi ca in poezia lui Octavian Paler: SA VINA! SA VINA! SA VINA!
dar stiti ca, de fapt aceasta poezie este extrasa nu din cartea pe care ati scris-o voi la finele ei ci se gaseste in ,,Viata ca o corida”? Spun asta nu ca sa va art ca eu stiu si altii nu ,ci doar in cazul in care unii dintre cititori vor dori sa citeasca aceasta carte ,sa o citeasca pe cea care trebuie….va multumesc
Da,geniala viziunea regretatului,care incearca prin aceasta poezie sa deschida ochii “bietului”,care nu reuseste sa iasa din rutina de pocitanie,Cu toate astea,nu pun la indoiala legile fundamentale ale matematicii,deci 2 si cu 2 fac intr-adevar 4,iar cei care cred ca ar putea face 5 nu au cum s-o demonstreze pentru ca suntem prea mici pentru a lua cuvantul,iar cine a inteles principiile dupa care se conduce lumea si-a spus cuvantul cu mult timp in urma,asadar noua nu ne ramane decat sa traim un viitor dramuit pas cu pas de catre stramosii nostri.