Nu mai aveam zidul din spate. Nu mai aveam nici un punct de sprijin. Trebuia să mă apăr şi să mă tem în toate părţile. Dar, cum veţi vedea mai tîrziu, mă înşelam în privinţa rolului pe care destinul îl hărăzise zidului în viaţa mea.

Mai ales mă persecuta ideea că toţi în jur aveau măşti de sticlă. Eu singur umblam cu chipul meu adevărat şi vulnerabil. Din pricina asta mi se părea că pe stradă trecătorii se uitau după mine miraţi. Devenisem o ciudăţenie, probabil, din moment ce măştile erau normale. Am început să ies şi mai rar din casă şi, cînd trebuia totuşi să ies, mă temeam să nu mă arate cineva cu degetul. Uneori aveam senzaţia că sînt un spectator rătăcit pe o scenă unde se joacă un spectacol de neînţeles. Căpătasem, cred, un aer vinovat şi sperios deoarece lumea mă privea din ce în ce mai intrigată. Mă aşteptam, în orice moment, să aud pe cineva zicînd: “Ce vrea ăsta? De unde a apărut?” Şi tot mai des mă întrebam dacă nu cumva îi deranjam pe ceilalţi şi-mi ziceam că pînă la urmă mă vor socoti primejdios şi suspect. Chipul meu adevărat devenea, poate, o mască intolerabilă într-o lume unde fireşti erau măştile. - Viata pe un peron

Filed under: comentarii si citate