Daca nu l-as fi descoperit pe Paler abia acum 2 ani, mi-ar fi fost teama. As fi fost, probabil, absolut convins de faptul ca mentalitatea si spiritul meu analitic sunt rezultatul prea multor eseuri semnate de el. Iar asta ar fi insemnat ca as fi putut fi produsul unui singur om ceea ce nici macar din punct de vedere matematic nu suna extraordinar.

Din fericire, l-am descoperit suficient de tarziu ca sa ma regasesc eu in el si nu sa se regaseasca el in mine.

Octavian Paler mi-a lasat confirmari. Confirmarea ca nu exista raspunsuri corecte, confirmarea ca am dreptul sa ma indoiesc fara sa consider asta o slabiciune.

E ciudat cum un om pe care nu l-am intalnit niciodata si care a fost, fara doar si poate, un pesimist, a reusit sa nasca in mine atata incredere. Ca intotdeauna, e o chestiune de optica. El vedea de multe ori partile proaste din oameni, eu invatam sa ma feresc de ele si sa le caut pe celelalte. El critica dur nu slabiciunile oamenilor, ci defectele lor reparabile, insa se critica in aceeasi masura si pe el.

Si asta mi-a lasat Paler. Curajul de a ma auto-analiza stind ca o sa doara. Si au mai realizat ceva scrierile lui: mi-au alimentat puternic setea de cunoastere. Am vrut sa stiu ce stia si el pentru a putea compara parerile lui cu parerile mele, voiam cumva (si inca vreau) sa inteleg fiecare fraza pe care a spus-o si care pare sa nu se potriveasca cu modul in care vad eu lucrurile.

Sigur ca sunt multe puncte in care eram foarte diferiti, care doua persoane nu-s? Dar de la el am invatat ca “oricum ai taia, orice lucru are doua fete” si exact asta mi-am dorit mereu, sa reusesc sa inteleg si fata despre care vorbeste Paler.

Ah, da, si mi-a mai lasat ceva. Speranta ca a avea curajul de a fi profund nu te omoara.

Filed under: comentarii si citate