Modernii i-au dat speranţei un atribut nou, o ancoră de corabie; cei vechi credeau oare că speranţa nu ancorează nicăieri? Nici Fata Morgana nu se opreşte nicăieri decît pentru a muri. [...] Unii (Chamfort) pretind că fericirea nu mai vrea să depindă de nimic. Ei zic: pentru mine fericirea n-a început decît în clipa cînd am pierdut orice speranţă; nici o dezamăgire, nici o primejdie nu mai ameninţă fericirea născută din disperare. Dar ce fericire e aceasta? (Mitologii subiective)

… Istoria a dat, grăbită, Rubiconului sensul de risc, dar fiecare clipă ne cere să trecem un Rubicon, să aruncăm nişte zaruri şi să sperăm; pe reversul acestui gest locul e gol; şi a iubi o amintire reprezintă o opţiune şi un risc, iar dincoace de Rubicon nu creşte nimic, timpul trece fără semne şi fără amintiri; numai noaptea dormim dincoace de Rubicon, deşi poeţii antici socoteau speranţa ora somnului; din clipa cînd ne-am trezit trebuie să ne ridicăm corturile şi să trecem dincolo; în fond e acelaşi curaj care ni se cere continuu de a nu fugi din faţa sfinxului; orice speranţă se află pe malul celălalt şi mă tem să mă uit resemnat în apa care curge; la ce mi-ar folosi o prudenţă care nu promite nimic? Şi totuşi am în urma mea destule rîuri pe care nu le-am trecut şi au secat singure; eu n-am făcut decît să intru în albia lor uscată, dar, reproşîndu-mi ceea ce inima mea n-a îndrăznit, nu spun că Rubiconul e apanajul firilor hotărîte. În definitiv, el nu e decît un răspuns care trebuie dat mereu. Diferenţa constă în patima cu care sînt aruncate zarurile?… Expresia e falsă. Pentru că întotdeauna zarurile cad după ce-am trecut. (Mitologii subiective)

Poate ca Caesar însuşi lansînd, iată, deja celebrele-i cuvinte, s-a lăsat aşteptător nu unui joc de zaruri, ci mai degrabă unei rulete ruseşti căci… à la guerre comme à la guerre, niciodată, nimic nu e sigur şi determinat dinainte, el a avut doar curaj. Îndrăzneala de zi cu zi.

Rubiconul îl trecem tot timpul, în fiece clipă, pentru că trebuie să facem asta, nu avem de ales, karma e acolo şi pînă la urmă asta înseamnă a trăi, nu sîntem extraordinari prin decizie, nici prin pas, nici măcar prin patima cu care sînt aruncate zarurile pentru că tabla e goală de cele mai multe ori, iar zarurile nu există încă.

Felul în care se pune problema primează, nu atît ea în sine… Că Pandora a deschis cutia ori Epimeteu, ceea ce s-a aflat acolo şi ceea ce a rămas închis şi de ce, că Zeus şi-a dorit o vendetta memorabilă iar Atena în înţelepciunea-i a adăugat speranţa… cine îşi mai aminteşte?

Focul lui Prometeu arde, iar Rubiconul e trecut încontinuu… Nu aici e greul, nu aici e încercarea.

Alea jacta est… Să fie aşa? Şi cînd anume?

Cu faţa la Rubicon, ştim ce ne aşteaptă. Blestemul zeilor sau doar încălţările pline cu apă după ce îl vom fi trecut, eventual să ne înecăm în cele valuri de nu ştim suficient de bine a înota, dar riscuri neprevăzute ori necalculate nu se mai pot ivi. Pe urmă însă nu mai e aşa sigur ce ne rezervă celălalt mal, controlul nu e mai al nostru, cît va fi fost el pe parcursul traversării, cel mai comod ar fi să continuăm în lungul apei, în aval, alţii înspre izvoare, depinde de fiecare ce anume aşteaptă, dar nici asta nu ar fi o soluţie la infinit. Şi aşa ne trezim dincolo. Unde…

… întotdeauna zarurile cad după ce-am trecut.

de Mirella

Filed under: comentarii si citate