”E arbitrar El Greco prin formele sale alungite care nu respectă proporţiile comune ? Dumnezeule, dar Don Quijote nu e arbitrar ? Nu-şi permite el să vadă lumea altfel decât cei din jurul său, după propria sa logică ? Don Juan nu e arbitrar? Pasiunea însăşi nu e arbitrară? Şi observaţi dansul spaniol. El este, în acelaşi timp, explozie şi însingurare. Flacăra care arde, la fel de aproape de ţipătul vital şi de ţipătul de moarte. Oare nu e şi Spania astfel? Când tace, Spania tace ca Velasquez. Nu scoate nici o vorbă. Când izbucneşte în râs, o face în hohote, ca Goya. Iar când aspiră spre ceva o face ca El Greco. Arzând de fervoare. Nimic nu e moderat în pictura spaniolă, pentru că nimic nu e moderat în sufletul spaniol.“

Îndrăznesc să afirm, după umila mea părere că, nimic nu e moderat în sufletul uman, atâta timp cât eul detestabil există, şi nu este lăsat să moară – acest eu care mereu cere satisfacţie, vrea să fie mulţumit, care mereu vrea să simtă plăcere, şi care fuge de durere ca dracul de tămâie; acest eu atât de detestabil încât, până şi în actul iubirii pune raţiune, căci nu dă nimic fără ca să vrea ceva în schimb, măcar că simte numai plăcerea că a dăruit, dar mereu şi mereu vrea să fie răsplatit, cu laude, ori cu răutate, ca să se poată văicări mai apoi că a dat ceva bun, şi a primit ceva rău în schimb…plăcerea de a dărui, murdăreşte însuşi actul dăruirii… –  atâta timp cât eul detestabil nu este lăsat să moară în chinuri, nimeni nu poate crea în mod nearbitrar, pentru că nu poate iubi în mod nearbitrar.

Nici un om de artă nu poate crea în mod nearbitrar, în afara întâmplătorului, nu poate crea artă obiectivă, care să producă aceeaşi rezonanţă a sentimentelor, în sufletele aceloraşi tipuri de oameni, de pe aceeaşi treaptă de evoluţie spirituală ca şi el.

Dacă pasiunea este arbitrară – adică întâmplătoare şi de cele mai multe ori prin ea abuzându-ne pe noi înşine, şi pe ceilalţi, căci ardem în focul mistuitor al pasiunii pentru cineva, ori pentru ceva anume – după ce eul detestabil este lăsat să se risipească – fiindcă, fie vorba-ntre noi, nu este decât un fum rozaliu care ne învăluie, o minciună frumoasă ori mai degrabă urâtă, despre noi înşine – iubirea vine, şi devine, ea însăşi, arbitrul nostru, care ne temperează pasiunea şi ne adânceşte întelegerea felului de a fi şi de a se manifesta al tuturor lucrurilor, iar creativitatea ne-o dezvoltă la adevărata ei plenitudine.

Din pasiune subiectivă, şi subiectivistă, ea ne transformă în propria noastră obiectivizare. Iar când există obiectivizare, chestiunea diferenţelor dintre eurile noastre devine pură teorie, căci practic, nu există nici o diferenţă între noi toţi, decât de iluzii.

Eul este atât de detestabil, încât şi-a împărţit iluziile cu generozitate, însă nu în mod egal la toată lumea.  De aceea şi suferă, căci suferinţa este proprie numai eului detestabil, iar toată această crâncenă suferinţă este cel mai bun motiv de a-l lăsa să moară…pentru ca noi înşine să putem renaşte şi creşte prin Iubire cu Iubirea în Iubire păşind…nemairespectându-se regulile proporţiilor…cine şi cât, cui şi pentru care motiv dăruieşte…dăruieşte iubire oamenilor, ca pictor, ca muzician, ca scriitor, ori ca orice altceva, nerestrângându-se la categoria umană, de subiecţi, fără ca să mai vrea să primească ceva în schimb…nici măcar iubire…căci iubind, dăruieşti un continuum de putere şi primeşti un continuum de curaj..dar nu înainte de a ne lăsa eul să moară…pentru că el aplatizează totul, şi puterea şi curajul, doar pentru simplul fapt că privind prin ochii lui, este detestabil să fii puternic şi detestabil să ai curaj. Totul la eu devine detestabil…aşadar, vine timpul, şi acum este, când trebuie să-l lăsăm să moară. Să nu îţi fie milă să te doară, ca să fieşti, nu-l tulbura ci, lasă-l… Să moară! Să moară! Să moară!

“Atunci nu-ţi mai rămâne decât să-ţi închipui că forţa gravitaţiei care-l trage spre pământ ar fi, dacă răstorni imaginea, forţa care îl face (pe om, n.m.) să cadă spre cer.”

Filed under: Un muzeu in labirint