Cassandra, oglinda spartă

Iată o dramă în care nu găsim nici un sprijin. Căci există dureri în miezul cărora, nemaiavînd nimic, putem cîştiga totul. Dar suferinţa Cassandrei e goală de orice speranţă. Un zeu sau o fiară ucide timpul înainte de a sosi în inima ei. Şi nu compasiunea ne poate apăra. Compasiunea are nevoie de viitor. Ca şi dragostea. Darul lui Apolo este de o nesfîrşită cruzime şi trebuie să ignor sau să refuz această profeţie care ia totul fără să dea nimic în schimb. Să mă acuz că vreau astfel o fericire lipsită de puterea de a mîngîia, de a înţelege şi de a suferi? O fericire care închide ochii să rămînă singură?Pe măsură ce aş asculta glasul fierbinte şi posomorît al Cassandrei, aş vedea tot mai clar că ea stă cu mîinile goale, într-o aşteptare fără iluzii, ca în povestea Danaidelor osîndite să umple cu apă un butoi fără fund. (Mitologii subiective)

Cassandra, prin daru-i, nu făcea altceva decît a aşeza o oglindă în faţa evenimentelor, una magică aş spune, căci întîmplările respective nu erau cele ce tocmai aveau loc ci acelea ce urmau a veni, ursindu-le soarta, o oglindă în dreptul celor cărora le vorbea privindu-i în ochi. Ea ştia ce urma a fi. Şi aici se sfîrşeşte „darul”, cum nimeni nu o credea, Apolo rezervîndu-i în acest fel, poate, o soartă mai puţin crudă decît aceea cînd ar fi fost crezută, însă cine ştie, nu a avut timp, ori destulă perversitate de a gîndi mai departe, el a fost doar cinic.

Căci ce s-ar fi întîmplat de viziunile şi vorbele Cassandrei ar fi fost luate în serios? Dacă Apolo i-ar fi lăsat darul iniţial, nefiind orbit de răzbunarea născută de faptul că fiica lui Priam i-a refuzat iubirea? Cei vizaţi, cunoscînd deja viitorul, avînd şansa de se prevedea o catastrofă sigură ori un pericol doar, prin viziunile oferite de Cassandra, puteau găsi multiple variante de a ieşi din impas, de a contracara şi chiar înlătura pericolul. Dar care dintre alternative ar fi fost cea sigură? Cassandra nu ne-a spus tot! Ce anume le-ar fi asigurat o izbîndă certă, un succes garantat? Cassandra nu dă soluţii, nu propune ieşiri, ea nu arată cu mîna întinsă spre o poartă, ea spune doar ce va fi.

În cazul unui eşec tot ea va fi fost cea vinovată şi cu o vină mult mai adîncă, pentru că a omis ceva… acel ceva ce le-ar fi asigurat reuşita, ar fi putut gîndi ei… Ar fi avut o vină exhaustivă Cassandra şi, astfel, ar fi meritat o pedeapsă mult mai aspră, nu doar declararea nebuniei, dar aşa cum gîndeam mai sus, Apolo nu a fost interesat de mai mult ori nu l-a dus mintea pînă într-acolo şi nu ştiu cum ar fi fost mai bine…

Nu uit totuşi că Troia avea să fie distrusă de scepticismul celor care o considerau pe Cassandra nebună. Scepticismul surîzător, grăbit să nege, o închide pe Cassandra în turn şi, apoi, va deschide singur porţile înaintea calului de lemn. (Mitologii subiective)

Şi de fiecare dată au refuzat a crede. Au mers aşa cum au simţit, la noroc, am putea crede noi, acum, cînd ei credeau în doar inteligenţa şi instinctul lor. Şi în zei… Restul este NU.

Negaţia îmi poate arăta ce nu vreau să fiu şi ce nu vreau să fac, ce-mi repugnă şi ce dispreţuiesc. Dar trebuie să ştiu ce vreau să înflorească în ceea ce apăr. Între ruinele unei negaţii se impune o afirmaţie. (Mitologii subiective)

E spartă oglinda acum. În infinite cioburi, iar Cassandra s-a eliberat din turn.

O găsim în fiecare fereastră neacoperită de nori, în fiece ochi de apă şi lamă de cuţit, în orice bucăţică a oglinzii din noi.

de Mirella

One Response to “Cassandra, oglinda spartă”

  1. Octavian Paler — Cassandra- oglinda spart–…

    “Cassandra, prin daru-i, nu făcea altceva decît a aşeza o oglindă în faţa evenimentelor, una magică aş spune, căci întîmplările respective nu erau cele ce tocmai aveau loc ci acelea ce urmau a veni, ursindu-le soarta, o oglindă în dreptul celor cărora…

Leave a Reply