(…)”Si de ce n-am facut-o? Sincer sa fiu, problema mi-am pus-o. Mai ales ca nu tin deloc sa demonstrez ca dezamagirile sunt o fatalitate in conditiile actuale de la noi. De altfel, pentru a fi un pesimist autentic iti trebuie o forta pe care eu n-o am. Aceea de a te uita, fara sa intorci spatele, in ochii Gorgonei. Or, eu incerc din rasputeri (si in viata) sa ma agat, ca sa ma exprim metaforic, de partea insorita a indoielilor. Resping, instinctiv, gandul ca Romania e blestemata sa ramana partea bolnava a Europei. Si, vorba lui Cioran, n-as vrea sa intreb un oracol ce soarta rezerva Romaniei viitorul, de teama ca mi-ar putea da un raspuns rau. Am, insa, de multi ani, o convingere pe care o recunosc si acum; cred ca exista un optimism las, comod, conventional, care fuge de adevar, care se foloseste de speranta ca de un drog si care e principalul aliat al demagogilor; care vrea sa para “constructiv”, dar lasa raul sa se agraveze, nestingherit de obiectii.

Pentru a fi si mai limpede, ma folosesc de o fabula pe care a povestit-o unui interlocutor francez Schopenhauer, cel care a impins la limita pesimismul in filosofie. Intr-o buna zi, povesteste Schopenhauer, un circar s-a pomenit singur. Bufonii spalasera putina, iar animalele din menajeria lui murisera. Nu-i mai ramasese decat un magar schiop. Dar omul nostru, care umblase multisor prin lume, s-a gandit, nu fara oarecare temei, ca, prin intermediul cuvintelor si cu ajutorul dobitocului sau, va pacali publicul si va fi chiar admirat. S-a postat, deci, in fata baracii si a strigat: “Intrati, doamnelor si domnilor, in acest cort fara seaman! Veti vedea unul dintre cei mai frumosi vulturi pe care multa lume, deja, l-a admirat, un vultur uimitor, cel mai miraculos dintre toti vulturii, caci el a fost daruit de Cel de Sus cu un har nemaipomenit: insusirile sale de vultur, invizibile pentru un prost, sunt, dimpotriva, vazute numai de oamenii destepti”.

Curioasa, multimea se inghesui. Mai intai, a fost usor surprinsa trezindu-se in fata unui magar banal. Dar, cum circarul ii avertizase ca numai oamenii de spirit pot sa vada vulturul, fiecare a vrut sa-si demonstreze desteptaciunea, scotand strigate de admiratie; sfarsind chiar prin a crede un pic. Cand sarlatanul a intrebat “Vedeti aripile?”, sute de voci au raspuns: “Da, da!”

Schopenhauer se folosea de aceasta fabula pentru a se rafui cu Hegel. Si este o vina impardonabila, oare, daca nu pot vedea vulturi acolo unde ei nu exista? Si daca nu cred ca magarii pot sa zboare?”

Articol publicat in Cotidianul, 28 Iulie 2005

Filed under: articole