“N-am fost fericit decit atunci cind mi-am depasit defectele

Tango: V-am vazut, domnule Paler, in ultimele luni, aproape fiecare emisiune si am vazut ca va marcheaza o continua stare de nemultumire, o suparare. Inainte de a fi astazi sceptic si nefericit, care au fost momentele de fericire pe care le-ati trait?
Octavian Paler: Greu de zis…Cred ca am fost fericit in momentele in care am reusit sa-mi depasesc niste defecte. Caci eu am defectele unui introvertit. As zice ca, intr-un fel, m-am nascut fiind prizonierul meu. Si am incercat inca din copilarie sa depasesc o anumita bariera interioara, acest pacat, acest defect, acest handicap care mai tirziu s-a dovedit a fi aproape un blestem.

Tango: Dar introvertirea este un defect?
O.P.: Cred ca da. In orice caz, eu am fost fericit numai cind am iesit din destin. N-au fost foarte multe aceste momente, dar le-am fost intotdeauna recunoscator.

Tango: Ati fost mai liber in perioada anterioara, care era perioada non-libertatii?
O.P.: O, nu! Dimpotriva. Dar as vrea sa va spun ca eu nu ma simt liber nici acum. In primul rind, ce inseamna a fi liber? Mi-aduc aminte de o deviza care era asezata deasupra intrarii in amfiteatrul principal de la Universitatea din Uppsala. Si scria acolo, nu mai tin minte cui apartineau aceste vorbe: „A fi liber e mare lucru. A fi corect e si mai mare lucru“. Bine, eu nu pretind ca sint corect in judecatile mele, in opiniile mele, in nedumeririle mele, in nemultumirile mele. De altfel, nu stiu sa existe undeva un metru-etalon al corectitudinii, care sa masoare cit de corecte sint opiniile unui om. Cum nu stiu sa existe un asemenea etalon, zic si eu ca am dreptul sa fiu, ca toata lumea, incorect, sau nesigur in legatura cu corectitudinea. Mai ales corectitudinea politica imi repugna total. Liber? Ce inseamna sa fii liber? A fi fara trecut, fara sentimente, fara amintiri, fara cenusa unui trecut, pe care fiecare o duce cu sine… Cred ca „libere“ sint numai calculatoarele. Eu, unul, nu stiu, marturisesc sincer, ce inseamna sa fii obiectiv. Singura mea pretentie este ca am o subiectivitate onesta… Daca eram mai liber inainte? Cum sa fiu liber intr-o vreme in care incercam sa-mi dau curaj vorbind despre frica? In „Viata pe un peron“, n-am facut altceva decit sa vorbesc despre teroare, despre frica, cu gindul ca frica te domina in clipa in care nu mai indraznesti sa o marturisesti. Chiar aveam o teorie pe vremea aceea, o teorie pe care o dezvoltam intr-un jurnal pe care-l am si azi, dar nu mai vreau sa-l public pentru ca eram mai radical atunci decit sint acum.

Tango: Un jurnal scris fara gind de publicare? O marturie pentru ce, atunci?
O.P.: Ma amageam, poate, ca-l voi publica intr-o zi, ca-l voi trimite in Occident, dar, de fapt, nu stiu daca as fi avut curajul sa-l trimit. Ma rog, s-ar putea intimpla sa exagerez. Jurnalul avea chiar un titlu, se chema „A doua politie“. Obsesia mea era ca, de fapt, noi toti faceam parte din „a doua politie“, colaborind, prin frica noastra, cu cei care ne infricosau. Pentru ca frica reprezenta unul dintre pilonii regimului. Am scris in „Don Quijote in Est“ despre „omul acrobatic“, omul care mergea pe sirma – cam asta faceam toti, exceptindu-i pe cei care au avut curajul sa spuna deschis niste adevaruri – cu teama de a nu cadea cumva, fie intr-un beci al securitatii, fie intr-o puscarie.

Tango: Dumneavoastra ati cazut de pe sirma aceea, in 1983.
O.P.: Da, atunci cind am fost dat afara de la România Libera.

Tango: De ce v-au dat afara? A fost un pretext violent sau se acumulasera mai multe?
O.P.: Se acumulasera, cred, mai multe, dar mie nu mi s-a dat nici o explicatie. De altfel, ma asteptam. Din cite am auzit, daca e adevarat sau nu, nu stiu, unul dintre detaliile care au grabit decizia a fost un articol al lui Adrian Paunescu, „Competenta“, in care era vorba despre niste pompieri care dadeau foc intr-un oras, pentru ca apoi tot ei sa il stinga. O aluzie la ce facea, de fapt, Securitatea. Dar, sincer sa fiu, nu m-a bulversat din cale afara toata povestea desi nu-mi trecea prin cap ca regimul comunist se va prabusi intr-o zi. Eram perfect convins ca-mi voi petrece restul vietii uitindu-ma la televizor,  sa vad un semn al mortii pe chipul lui Ceausescu, imaginindu-mi cum va fi o zi „dupa“…

Tango: Si iata ca au trecut 16 ani…
O.P.: Iata ca au trecut 16 ani si vedeti cum arata „dupa“. Dar, apropo de libertatea pe care o invocati dumneavoastra… Dupa ce m-au dat afara de la „România Libera“, nemultumiti de ce ziceam eu pe la sedintele Uniunii Scriitorilor, si vazind ei ca m-au scapat din sistem, pentru ca asta era o tehnica a sistemului, sa te tina sub control continuu, mi-au facut trei oferte. Trei oferte care de care mai interesante. Prima oferta, prin ’85 cred, a fost sa fiu directorul Teatrului Nottara. Si am zis: „Nu va suparati, n-am nici o slabiciune pentru artiste, nu ma pricep la teatru.“ Si am plecat. Pe urma m-au chemat sa-mi propuna sa preiau revista „Magazin“, ce tinea de „România Libera“, sa fiu redactor-sef.

Tango: Si ar fi fost ca o intoarcere din facultate in liceu, nu?
O.P.: Da, si am zis iar: „Nu va suparati, «Magazin» e o revista stiintifica, eu n-am pregatire stiintifica si nici nu ma intereseaza, nu imi place. Poate daca ar avea o deschidere culturala, as mai discuta.“ Si iar am plecat. A treia e cea mai interesanta. Mi s-a propus sa stau acasa.

Tango: Pentru dumnevoastra, asta ar fi fost cel mai complicat!
O.P.: Mi s-a propus sa stau acasa, primind, lunar, o suma importanta, pentru scrierea citorva articole pe an in „Scinteia“. Am refuzat si asta. (…)”

Interviu publicat in Revista Tango, 13 Iunie 2006

Filed under: articole