Dragostea - spor violent de luciditate
“Dupa parerea mea, dragostea nu e orbire, ci, din contra e spor violent de luciditate. Ea ne ridica in proprii nostri ochi si, totodata, dezvaluie aproape tot ce e mediocru in noi. La lumina ei, iti vezi, intr-un chip misterios si inevitabil, ca niciodata inainte, scaderile, meschinariile, micimile, lasitatiile. Si cat de mult ai vrea sa fii asa cum te vede celalalt! Niciodata n-ai fost atat de atent la impresiile altuia si nu te-ai masurat, la fel de preocupat, in functie de ele. Ti-au crescut aripi, insa stii precis cat plumb ai in picioare. Poti mai mult decat inainte, dar vezi mai clar si ce nu poti. Neputintele tale se intrec in limpezime cu aspiratiile tale si, rusinat, incerci sa micsorezi distanta dintre ceea ce stii ca esti in realitate si ceea ce intuiesti ca vede in tine cel pe care il iubesti. Vrei sa fii si vrei sa pari. Si daca nu te revolti impotriva sursei de lumina, n-ai alta cale decat sa doresti sa devii mai bun. Intrucat stii lucruri pe care inainte le treceai cu vederea sau nu-ti pasa de ele, dar acum te stanjenesc fiindca te coboara in ochii celui pe care-l iubesti. Aspiri sa inlaturi tot ce l-ar putea dezamagi si, la drept vorbind, nu faci aceste sacrificii din generozitate. Ele sunt un fel de mutilari fericite. Le accepti pentru a fi cum ai vrea sa fii. Si cum incepi sa fii, de fapt, deoarece fara sa stie celalalt esti, devii, intr-o masura, opera lui. Victima lui.
Aici sta, probabil, marea forta stimulatoare a dragostei. Si tot aici se afla, poate, explicatia pentru revolta misoginilor sau pentru graba lui Don Juan de a-si lua talpasita. Ei nu indura opresiunea unei luciditati suplimentare, care le ameninta linistea. Gresesc oare sau primul simptom al declinului unei iubiri e, intr-adevar, tendinta de a fi, din nou, multumit de tine, de a nu mai dori sa pari mai inteligent, mai curajos, mai bun decat esti? Te reconciliezi cu ceea ce a fost alarmat, stingherit, in tine. Vrei sa nu mai depinzi de visurile celuilalt. Si-l lasi sa se descurce cum poate cu sinceritatea ta, sa constate ca politetea poate fi uneori mai rea decat o insulta” (Viata ca o corida).
Dragostea - spor violent de luciditate. Aproape ca m-a izbit acest adevar cand am citit aceasta caracterizare a dragostei data de Octavian Paler in “Viata ca o corida”. Oare nu este acesta unul din rolurile fundamentale ale dragostei? Ca prin aportul suplimentar de luciditate, sa ne arate, poate chiar intr-un mod violent, discrepanta intre ceea ce suntem si ceea ce putem fi? Iar prin forta ei de seductie sa te faca sa iti doresti o crestere interioara, sa nu iti lase alta cale decat sa doresti sa devii mai bun?
Cred ca intotdeauna va exista in multi dintre noi teama ca vom ajunge sa ne pierdem identitatea proprie si vom fi transformati de celalalt intr-o relatie de dragoste. Ne simtim amenintata linistea. De aceea suntem, poate, de multe ori, inflexibili si luptam cu incrancenare pentru a ne impune un anumit punct de vedere. Dar in loc sa ne lasam lasam erodati de aceasta teama, nu ar trebui oare, mai degraba, sa ne lasam modelati de celalalt? Sau, mai precis, de sentimentele la care iti ofera acces prin modul inalt la care te face sa vibrezi? Nu ar fi mai bine daca am privii aceste lucruri ca pe niste mutilari fericite?
Filed under: comentarii si citate
nu cred ca ne vom pierde identitatea incercind sa schimbam ceva. cred ca defectele pe care uneori incercam sa le ascundem sint prea evidente si ne incurca viitorul si visele,.poate ingerul pazitor ne trimite semnul ca a sosit momentul sa ne completam fiinta ,dezintegrund defectele . schimbarea nu este pt a ne transforma in catzelusi, ci pt a ne regasi calitatile care ne-ar aduce fericirea. sint schimbari pozitive. cind un elev greseste ia o guma si sterge. asa as face si eu as sterge defectele care mi-au fost repartizate, si as cauta sa completez locul cu o insusire ,cu o calitate bune, … nu ar fi o umilire, ar trebui sa multumim celui care ne-a deschis ochii. eu asa fac , constienta fiind ca eram o suma de defecte, acum sper sa fiu o suma minus citeva defecte… ii multumesc ingerului meu , el stie care este.nu imi este frica nici o clipa ca imi voi pierde identitatea, cel putin identitatea mea nu statea in defecte, acolo mi se arata ca trebuie sa lucrez…. multumesc ingerule al meu, si fii mereu linga mine, stii ca am nevoie de tine, chiar si atunci cind ma trintesti,
CFZ, toti suntem o suma de calitati cat si de defecte. Important cred ca este, asa cum faci si tu, sa nu te revolti impotriva sursei de lumina care te face sa nu ai alta cale decat sa doresti sa devii mai bun.
Fie ca este indreptata spre noi sau spre celalalt, iubirea este o proba de noblete interioara, care implica curaj, daruire, dar si mai ales o stare de dilatare a constiintei.
In fiecare dintre noi exista un copil care are nevoie de incurajare, iubire, tandrete…Dar, acest copil are nevoie de dragostea noastra in primul rand. Iubirea si aprecirea celuilalt, cat si implinirile de tot felul, ne vor hrani sufletul pentru un timp…Insa, asemenea unui copil, atunci cand va intelege ca nu a primit ce-i trebuia…va reincepe sa planga.Cuvinte aspre adresate celorlalti, reprosurile, ironia,tristetea si raceala sufleteasca, toate astea sunt semne ca in tine exista un copil care plange.
O relatie de iubire intre doua fiinte care nu stiu aproape deloc sa se iubeasca pe ele insele este ca o punte ingusta peste un abis.
Fiecare dintre noi crede si spera ca calalalt va reusi miracolul de a umple golul si sa-i ofere atat de mult incat sa-l scuteasca de necesitatea de a se descoperi si iubi pe sine.
” Ti-au crescut aripi, insa stii precis cat plumb ai in picioare.” Cata profunzime si genialitate se regasesc in aceasta propozitie… Desi luciditatea dragostei poate pare un paradox, marii ganditori trec dincolo de aparentele banalitatii. Si ma intreb, oarecum retoric, poate fi vreun simtamant trait cu mai multa luciditate decat dragostea?