“Câtă zarvă se face uneori pe tema destinului. Si abia langa un artist ca Goya ne dam seamaa cat de putin pret am pus pe tacere. Ideea ca destinul este o căţea care se sperie de tipete e cel putin suspecta in fata unui pictor care obliga tacerea sa creeze. Acest pictor ne priveste cu ochii sai negri, intunecosi, ca niste cratere de vulcan. Sta zidit in tacerea lui, mai elocventa decat un torent de fraze, si se uita la tot ce se intampla. Uneori, parca, buzele se misca imperceptibil. A murmurat, totusi, ceva? Asteptand, ne simtim stingheriti. Inca n-am invatat alfabetul inepuizabil al tacerii, iar intr-o lume ca a lui Goya nu se intra oricum. Trebuie nu numai sa vrei s-o vezi , ci si sa fii pregatit pentru ea. Cei care patrundeau in Academia lui Platon  erau avertizati ca trebuiau sa cunoasca geometria. La poarta unui muzeu Goya ar trebui sa scrie ceva care sa ne avertizeze ca va fi nevoie sa amutim mai intai pentru a redescoperi valoarea unor cuvinte, prea uzate altfel.

O tristeţe virilă aureolează chipul lui Goya în autoportretul din 1805 care ne trimite cu gandul la Beethoven. Aceeasi maretie amara. Si aceeasi concentrare launtrica. Acum nici macar sunetele joase, pe care la inceput le percepea, nu le mai aude. Maxilarele puternice ii tradeaza si mai evident orgoliul. Dar ce inseamna modestie cand te cheama Goya? Toreadorul isi cunoaste valoarea. El a inteles ca in arena se desfasoara un joc mai complicat decat cel al ambitiilor si succeselor. Corida e chiar viata. Si parca presimte ca pe parcursul coridei va pierde aproape totul, nu numai auzul: familia, prietenii, iubirile, iluziile. Ii va ramane arta sa.

Si tocmai de aceea Goya e hotarat ca aici sa nu mai faca nici un compromis. E  surd? Ei bine, va striga mai tare decat inainte. Se teme de Inchizitie? Cu atat mai mult va aseza acum cat mai vizibila tichia tuguiata pe care acuzatii trebuie s-o poarte simbolic, impreuna cu lumanarile verzi din maini, semn al sperantei ca vor fi iertati de Dumnezeu pentru crima de a fi gandit. Si daca nu o va pune totdeauna pe capul victimelor inseamna ca nu e nevoie. Ea exista undeva in culise. Oricand poate fi pusa pe capul celor care n-o au.

“Aceasta pulbere” noteaza el sub un desen in care apare o asemenea victima, cu capul plecat, purtand celebra scufie tuguiata. Ce-i mai ramane unui om, daca e un fir de pulbere, in afara de disperarea ecleziastului. Nada, “Nimic”, scrie pe o foaie de hartie un muribund intr-un alt cosmar. E, de fapt, raspunsul lui Goya? El cade implacabil, ca un cutit de ghilotina. Numai ca in acest infern tacerile sunt mai puternice decat vorbele. Undeva la capatul lui, in tacerea lui Goya, arde o lumina pe care ochii sumbri din autoportret o urmaresc fara incetare. Un artist nu se teme, poate, cu adevarat decat in clipa cand n-ar mai spera nimic, cand nici nefericirea nu I-ar mai da ceea ce i-a refuzat fericirea, iar Goya cunoaste diferenta dintre o consolare sterila si un infern fertil. O dovedeste incapatanarea cu care isi continua opera. Probabil, zile intregi nu vorbeste cu nimeni. In aceasta situatie e normal ca tacerea sa inceapa sa vorbeasca ea.

S-ar zice ca in acest solitar exista doua fiinte: omul si pictorul. Omul e prudent, convins ca inteleptul trebuie sa-si schimbe dorintele in functie de lumea in care traieste. Pictorul  prefera sa denunte aceasta lume, daca ea il face sa sufere. Omul sta inchis in el ca intr-o cetate medievala cu podurile ridicate. Pictorul se simte mai bine in rolul unui tragedian sarcastic. Omul se preface ca asculta sfaturile care i se dau. Pictorul le uita intotdeaunaa si asculta numai de ceea ce gandeste el insusi. Omul trebuie sa se consoleze adesea. Pictorul n-o face niciodata. Goya stie acum mai bine ce este teama, insa tocmai de aceea stie mai bine si ce este curajul. In fond, el nu mai e pictorul regelui, ci pictorul Spaniei, al unei Spanii in care soarele exaspereaza si pasiunile si moartea. Pare supus, dar ce hohot imens de ras si-a ascuns sub plecaciunea pe care o facea suveranilor sai dupa ce ii pictase ca pe niste bufoni somptuosi. La urma urmei, prudenta nu e totdeauna o dovada de compromis. Cand s-a temut ca vorbise prea deslusit in Capricii, I-a daruit regelui placile de bronz gravate si plansele, ca sa se puna la adapost.

Regele a acceptat, deşi gurile rele vorbeau că el însuşi şi sfetnicii săi s-ar fi putut recunoaşte în caricaturi. Sau poate tocmai de aceea. Mai târziu îi va picta şi pe fratele lui Bonaparte şi pe Wellington. Va primi chiar  să aleagă tablourile pe care Napoleon a decis să le fure din Spania. Aparent, don Francisco a servit puterea, indiferent cine o deţinea. În realitate, chiar dacă i se pot reproşa multe, există un hotar dincolo de care el nu mai face nici un compromis. Unde ar putea spune ca Don Quijote:” Eu fac ceea ce credinta mea imi porunceste. Si putin ma intereseaza restul”. Numai ca dincolo de hotarul acesta nu mai e nevoie de vorbe. Tacerea singura e de ajuns.

Daca i-am vedea degetele, am observa ca sunt patate de culoare si de ulei. Picteaza acum si cu degetul mare si cu indexul, nu numai cu pensula. Dar nu-I vedem decat chipul si ochii arsi de singuratate, care ne pandesc parca miscarea buzelor ca sa afle despre ce vorbim. Despre ce sa vorbim langa atata tacere? Ea ne intimideaza. Suntem parca mai putin aroganti. Si exista o sansa ca aceasta clipa sa fie mai de pret decat     ceea ce ne povestesc biografii. Poate vom gasi in tacerea lui Goya cuvintele de care aveam nevoie.”

Articol publicat in Flacara 1269, 04 octombrie 1979

Filed under: Un muzeu in labirint, articole