“(…)Dar nu ma pot concentra nici asupra acestui subiect. Gandul imi aluneca mereu spre ceea ce Andrei Plesu numea “Zelul demascator” intr-un recent articol din “Dilema Veche”.

Voi spune si eu: bineinteles, avem nevoie de adevar, oricat de penibil sau de dureros ar fi el. Orice s-ar ascunde in spatele desecretizarii arhivelor, acest act de igiena nationala e necesar.

Ce nu reusesc sa apreciez este placerea cu care diversi procurori voluntari fac din lectura marsaviilor arhivate de Securitate un “show” galagios. Ma contrariaza rautatea, ura, nu nevoia de adevar! Si nu numai fiindca n-am uitat grija cu care se tacea inainte de �89. Totusi, de ce atata satisfactie, etalata prin ziare si pe la televiziuni? Incerc sa gasesc o explicatie in faptul ca exista, poate, niste zone obscure in natura umana care se simt atrase de asemenea spectacole. Piata unde functiona ghilotina la Paris, in timpul revolutiei franceze, gemea de lume de fiecare data cand un nou cap cadea, insangerat, in cosul de nuiele. Iar arderile pe rug au starnit sentimente placute Inchizitiei, caci moartea ereticilor atata in miile de credinciosi o jubilatie pe care rugaciunile nu reuseau s-o asigure. In consecinta, de ce-as vorbi de vreun “specific” in isteria aflata acum la moda la noi? Ea are si motivatii, sa zicem, plauzibile. In plus, joaca, ar spune unii, si un rol “terapeutic”. Ne ajuta sa uitam de problemele reale!  Se mai gandeste cineva la nefericitii carora inundatiile le-au luat totul? Se mai discuta despre coruptie?

Din pacate, nu pot crede ca vom vedea “demascata” acea parte a Securitatii si a legaturilor ei care ne-a pricopsit cu o oligarhie!”

Articol publicat in Cotidianul, 14 august 2006

Filed under: articole