“De fapt, niciodata nu mi-a fost mai clar, ca in aceste zile, ca solidaritatea e o vorba goala la noi.

Nu stiu daca-mi pot ingadui sa spun ca am principii. Asa cum au cei care, indata ce vad “cerul instelat de deasupra noastra”, se gandesc la Kant si la etica. Eu nu sunt pe deplin sigur decat de un lucru. Ma bazez si la o varsta inaintata pe ceea ce am invatat in copilarie ca “se cuvine”.

Nu stiu nici daca sufletul se gaseste intr-o glanda, cum zice Descartes, ceea ce ar explica, oarecum, teoria ca nu se poate demonstra existenta lui Dumnezeu cata vreme Dumnezeu n-a fost pipait de experti.

In ce ma priveste, eu am rezolvat dubiile pe tema aceasta intr-un mod elementar. Mi-am zis ca am de ales intre Dumnezeu si disperare. Daca l-as nega pe Dumnezeu, disperarea ar deveni inevitabila.

E o solutie bazata pe egoism, imi dau seama. In consecinta, ma feresc si de pretentia ca as putea vorbi de un sentiment religios autentic. La urma urmei, ce ma deosebeste de studentii americani (patru din zece, e concluzia unei anchete recente!) care au ridicat din umeri in clipa in care au fost intrebati “cand s-a nascut Christos?”

E adevarat, eu stiu ca anii se numara in istorie conform criteriului “inainte de Christos” si “dupa Christos”. Dar e de ajuns, oare? Ma indoiesc.

Asta nu ma impiedica sa-mi pun tot mai serios o intrebare careia nu i-am gasit, deocamdata, un raspuns cert. Mai avem ceva sfant, azi?” (…)

Articol publicat in Cotidianul, 01 mai 2006

In luna martie am citit cu placere articolele Anei Maria si ale lui Alex, in luna aprilie o vom avea alaturi de noi pe Magdalena.

Felicitari Magdalena!! Esti “Invitatul lunii aprilie”!!

Asteptam cu nerbadare articolele tale.

Echipa OctavianPaler.ro

“Cand iubirea, acel puf de papadie, ce vine mereu si pleaca cu primul fir de vant, va trece si pe la poarta ta, atunci vei sti ca m-ai intalnit…” Despre dragoste

Lumina iubirii straluceste si se arata  uneori oamenilor din jur semnaland prezenta puterii divine in fiinta care o poarta. Cum s-a intamplat si cu Iisus, ea nu este evidenta oricand, oriunde si oricum, ci in momente speciale cand lumina lucreaza  asupra mediului inconjurator dincolo de intelegerea  sau vointa celui prin care ea se manifesta. Daca avem norocul sa vedem un asemenea moment, ramanem muti de uimire in fata acelei frumuseti fiindca de fapt nu vedem chipul omenesc al persoanei din fata noastra, ci lumina care o insoteste si simtim o atractie spontana ca o stare de indragostire neasteptata si uimire fantastica. Acela este momentul in care spiritul divin este prezent in materie si inca nu exista un aparat de masura pentru semnalarea intensitatii acelor unde energetice.
Lumina este semnul prezentei spiritului divin, care se manifesta prin noi cand atingem starea de iubire neconditionata. La inceputul unei povesti de dragoste, toti oamenii sunt atinsi de „iubirea divina” si toti atrag un camp energetic al iubirii in existenta lor. Momentele noastre de bucurie, de tandrete, de multumire interioara, de impacare cu sinele si cu lumea pot de asemenea atrage campuri de sprijin apropiate de cel al iubirii.
Insa gandirea negativa, suspiciunea, obiceiul de a ne infricosa, a ne indoi ori a crea scenarii in viata de zi cu zi ne deconecteaza de la iubire si, instantaneu, ne deconecteaza de la „lumina” care ne sprijina sub forma acelui camp de atractie. Cand avem intentii frumoase, cand dorim sa ajutam, sa daruim si sa iubim, vom atrage – prin puterea legii divine – purtatori ai acestei lumini care ne vor sprijini doar cu prezenta lor.

“Pământul e singurul loc în care se poate crea Paradisul.” Viata pe un peron

In anumite perioade mai putin fericite ale vietii mele mi-am pus intrebarea ce ne facem daca ne uram pe noi insine? Inlocuind verbul, dintr-o data porunca biblica dobandeste o valenta care ar trebui sa ne sperie…  Fiind cuprinsi de ura si dispret fata de propria persoana, am putea oare sa ii iubim pe cei de langa noi ? As inclina sa cred ca nu.  Vom fi mereu tentati sa il judecam pe aproapele nostru prin prisma propriilor noastre defecte, ii vom cere inconstient sa fie perfect pentru ca noi nu suntem si nu ne consideram demni de iubire. Iar cum nimeni nu e perfect, nu vom fi capabili nici sa iubim. “Probabil adevarata nefericire nu e sa nu fii iubit, ci sa nu poti iubi” (Caminante). Pe de alta parte, iubirea de sine ridicata la rangul de egocentrism ne va duce si mai repede la acelasi rezultat. Ne vom indragi prea mult ca sa mai aiba loc altcineva in sufletul nostru. Vom trai golul, cu ideea plinatatii.

De aceea, as spune ca pentru a putea iubi, avem nevoie uneori sa ne contemplam desertaciunea interioara, este un pas necesar, cu conditia sa invatam din aceasta experienta si sa nu ne lasam inghititi de ea. “Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni” (Viata pe un peron).  Daca ajungem in acest punct, vor fi momente cand ne vom simti foarte vulnerabili si vom resimtii dureros de acut absenta iubirii in viata noastra. Vom cauta aproape disperati insa mai mult sa cerem in loc sa oferim, iar lucrurile s-ar putea lasa asteptate: “Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi” (Viata pe un peron).

Nu va fi insa momentul cel mai propice pentru asteptare.  Vom simti poate nevoia mai mult decat oricand de anumiti “seducatori” care sa ne ridice din golul interior si sa ne iubeasca neconditionat, pentru a putea incepe sa ne iubim pe noi insine si pe cei din jurul nostru. “Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti” (Autoportet intr-o oglinda sparta). Poate vom avea norocul sa existe acesti “seducatori” sau poate ca nu…

Foarte usor vom fi tentati sa inchidem din nou fereastra la primul esec si vom putea sa ne gasim in mod facil zeci de motive care sa ne indreptateasca sa facem acest lucru. Vom crede ca ne autoprotejam, dar nu vom reusi decat sa indepartam toate lucrurile frumoase din viata noastra si sa nu le facem loc la cele care poate ne cauta, dar noi nu suntem pregatiti sa le vedem: “Sunt drumuri ce ne caută demult. Si-ajung la noi cand noi suntem plecati. În cautarea lor pe alte drumuri ” (O.Paler – Definita nenorocului). Sunt convins ca daca nu ne racim sufletul si il pastram deschis, aceste lucruri vor veni intr-o forma sau alta, poate nu neaparat in cea in care ne asteptam: „Nu dispretui lucrurile mici; o lumanare poate face oricand ceea ce nu poate face soarele niciodata: sa lumineze in intuneric” (Scrisori imaginare).

Dupa un proces de introspectie interioara, cred ca omul trebuie sa isi inteleaga, sa-si accepte si sa-si ierte mai intai propriile neputinte si limite pentru a fi capabil sa poata sa il iubeasca pe cel de langa el fara sa incerce sa il judece. Si atunci va putea nu numai sa ceara, ci sa si ofere mai intai, chiar daca poate se simte secatuit si crede ca nu mai poate sau nu mai are ce oferi “Daruind lumina pe care nu o ai, o vei dobandi si tu” (N. Steinhardt – Daruind vei dobandi). Abia atunci cred ca vom fi pregatiti sa intelegem si sa primim in noi cel mai important adevar, indiferent de forma pe care o va imbraca el: “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu” (Convorbiri cu Octavian Paler).

“Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti“ poate parea o iluzie care stareste de multe ori ironii sau zambete, dar eu cred in puterea acestor cuvinte. Pentru ca, asa cum spune Octavian Paler “A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi” (Scrisori imaginare). Mai mult ca sigur ca nu ne vom putea ridica la inaltimea lor decat de putine ori… Totusi, mai cred ca de cele mai multe ori complicam lucrurile, renuntam din start pentru ca ni se pare o utopie irealizabila si uitam ca poate fi indeplinita cu pasi mici, la indemana fiecaruia dintre noi: “Invatati sa lasati pe chipul vostru sa infloreasca un zambet. Este darul pe care-l oferiti aproapelui, este darul pe care-l oferiti intregului Univers!”.

“E nevoie, oare, sa va explic ce ati facut din destule femei?Niste fiinte care dupa ce au dormit multi ani langa un barbat, i-ar da cu ceva in cap intr-o zi.Se pot compara, oare, asemenea barbati politicosi si enervanti cu Don Juan? Oricat ar fi de porc, el a lasat in urma lui numai regret. Caci noi, femeile, am dorit intotdeauna sa fim mintite frumos.”(Octavian Paler-Calomnii mitologice)

Culmea paradoxului este definita prin aceste cuvinte si as putea extinde ilogica aparenta a frazei la nivelul tuturor oamenilor indiferent de sex .Este preferabila o minciuna ambalata frumos care te face sa traiesti senzatii si fiori decat o viata anosta si fara nicio satisfactie. Este preferabil sa fii 1 an vultur decat 10 ani cartita. Sa preferam o miciuna fie ea si frumoasa unui adevar depresiv. Si se pare ca sindromul s-a perpetuat de-a lungul generatiilor din moment ce intalnim femei cumsecade iubite de nimeni si barbati cuminti nebagati in seama. Ce le-ai putea reprosa ? Cumintenia? Cumsecadenia? Dar cum sa traiesti murind in fiecare zi? Si totusi Don Juan este demn de mila avand in vedere ca nu a cunosct nicioadata iubirea ci numai dorinta. Dar cine are curajul sa ridice piatra?

(…)”Si de ce n-am facut-o? Sincer sa fiu, problema mi-am pus-o. Mai ales ca nu tin deloc sa demonstrez ca dezamagirile sunt o fatalitate in conditiile actuale de la noi. De altfel, pentru a fi un pesimist autentic iti trebuie o forta pe care eu n-o am. Aceea de a te uita, fara sa intorci spatele, in ochii Gorgonei. Or, eu incerc din rasputeri (si in viata) sa ma agat, ca sa ma exprim metaforic, de partea insorita a indoielilor. Resping, instinctiv, gandul ca Romania e blestemata sa ramana partea bolnava a Europei. Si, vorba lui Cioran, n-as vrea sa intreb un oracol ce soarta rezerva Romaniei viitorul, de teama ca mi-ar putea da un raspuns rau. Am, insa, de multi ani, o convingere pe care o recunosc si acum; cred ca exista un optimism las, comod, conventional, care fuge de adevar, care se foloseste de speranta ca de un drog si care e principalul aliat al demagogilor; care vrea sa para “constructiv”, dar lasa raul sa se agraveze, nestingherit de obiectii.

Pentru a fi si mai limpede, ma folosesc de o fabula pe care a povestit-o unui interlocutor francez Schopenhauer, cel care a impins la limita pesimismul in filosofie. Intr-o buna zi, povesteste Schopenhauer, un circar s-a pomenit singur. Bufonii spalasera putina, iar animalele din menajeria lui murisera. Nu-i mai ramasese decat un magar schiop. Dar omul nostru, care umblase multisor prin lume, s-a gandit, nu fara oarecare temei, ca, prin intermediul cuvintelor si cu ajutorul dobitocului sau, va pacali publicul si va fi chiar admirat. S-a postat, deci, in fata baracii si a strigat: “Intrati, doamnelor si domnilor, in acest cort fara seaman! Veti vedea unul dintre cei mai frumosi vulturi pe care multa lume, deja, l-a admirat, un vultur uimitor, cel mai miraculos dintre toti vulturii, caci el a fost daruit de Cel de Sus cu un har nemaipomenit: insusirile sale de vultur, invizibile pentru un prost, sunt, dimpotriva, vazute numai de oamenii destepti”.

Curioasa, multimea se inghesui. Mai intai, a fost usor surprinsa trezindu-se in fata unui magar banal. Dar, cum circarul ii avertizase ca numai oamenii de spirit pot sa vada vulturul, fiecare a vrut sa-si demonstreze desteptaciunea, scotand strigate de admiratie; sfarsind chiar prin a crede un pic. Cand sarlatanul a intrebat “Vedeti aripile?”, sute de voci au raspuns: “Da, da!”

Schopenhauer se folosea de aceasta fabula pentru a se rafui cu Hegel. Si este o vina impardonabila, oare, daca nu pot vedea vulturi acolo unde ei nu exista? Si daca nu cred ca magarii pot sa zboare?”

Articol publicat in Cotidianul, 28 Iulie 2005