Nisipul fierbinte îmi dă o senzaţie placută, care mă linişteşte. Frigul adunat în oase se topeşte ca o bucată de gheaţă. Cât de puţin ne trebuie, uneori, pentru a fi fericiţi! În fond, ce e fericirea? Poate că e o stare negativă. Uşurarea de a te şimţi golit de orice grijă. A nu mai dori nimic, zice Epictet. Adică, a-ţi ajunge ce ai. Stau cu obrazul lipit de nisip şi “ascult” cum mă invadează liniştea, o lene luminoasă, care-mi spală sufletul. În clipa aceasta nu mă mai interesează că, în genere, doresc prea mult sau că nu sunt capabil să primesc ceea ce mi se oferă. Îmi ajunge acest nisip cald care-mi dezmorţeşte trupul. Poate că fericiirea e vulgară, te coboară la condiţia animalică. Ei şi?

Mă răsucesc cu faţa la soare. Lumina violetă mă orbeşte acum. Stau cu ochii închişi, câteva clipe, dupa aceea deschid pleoapele cu precauţie. Cerul e prefect senin. Mă uimeşte întotdeauna la mare, vara, fixitatea amiezii. Atunci, pentru puţin timp, totul e parcă în cumpănă. Viaţa şi moartea. deşertăciunea şi gloria de a trăi. De ce credem, oare, că pierderea de vreme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieşim din mecanica unei agitaţii bezmetice? În aglomeraţie, totul se transformă, fărăr să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conştiinţă mai clară a singurătăţii. - Aventuri solitare

Filed under: comentarii si citate