Să găsim în toate un rost
Cum stam într-o zi pe peron, deodată am simţit că se rupe crusta şi că pot ieşi din muţenie. M-am dus la necunoscuta din sala de aşteptare şi i-am zis: “Iertaţi-mă, eu sînt Cutare. Dumneavoastră cine sînteţi?” Cam aşa s-a întîmplat.
După aceea am început să discutăm ba de una, ba de alta. Cel puţin în privinţa asta lucrurile au intrat cît de cît în normal. Deşi “normal” nu e tocmai cuvîntul potrivit. Dar nu găsesc altul. Şi n-are importanţă. Mă înţelegeţi, sper. Ne-am povestit unul altuia cum am nimerit în gară, încercînd împreună să găsim în toate un rost, o explicaţie, un sens. Şi pe măsură ce-au trecut zilele, am ajuns, cred, chiar s-o obosesc cu peroraţiile mele. Pentru că, de fapt, niciodată n-am ştiut să ascult. M-am priceput ori să tac, ori să vorbesc singur, ceea ce nu e, poate, decît tot o formă de tăcere. - Viaţa pe un peron
Filed under: comentarii si citate
cat adevar…. singura cu singuratatea mea, am preferat sa evadez din doruri cu minte hai-hui, sa-mi risipesc gandurile , nu in taceri, ci in tacerile si nelinistile altora…si, am uitat sa ma ascult… poate ca asta ma si face acum sa ma incrancenez sa invat a asculta…
minunate sunt postarile tale, ne invita la cugetare, ne inspira, ne mangaie sufletele, felicitari si succes in continuare…promit sa tot revin in “oaza ” ce ne-o daruiesti, ca tare-mi sunt dragi mangaierile soaptelor de dincolo de finalurile cu care ne inviti la a zice..bravo si, multumesc..:)
SIBILLA
Si eu iti multumesc pentru comment