Goya zicea că somnul raţiunii naşte monştri. Da, e adevărat, probabil. Dar şi somnul dragostei naşte monştri. Şi somnul încrederii în ceilalţi. Poate de aceea în golul din jurul meu şi-au clocit ouăle nişte întîmplări bizare, fără ca eu să bănuiesc ceva, să mă alarmez. […]

Pe scurt, în oraş îşi făcuseră apariţia nişte ciudaţi îmblînzitori de cobre. La început lumea se uita cu milă stingherită la ei, compătimindu-i pentru faptul că erau nevoiţi să-şi cîştige existenţa umblînd cu o cobră în sîn. “Teribilă meserie, îşi ziceau oamenii. Pînă vor fi îmblînzit cobrele, au riscat fără îndoială să fie muşcaţi.” Pe urmă, în această compasiune s-a amestecat tot mai multă silă şi cu timpul sila s-a însoţit cu frica. […] Mi-am dat seama că prin frica noastră îi ajutam pe îmblînzitori să ne înfricoşeze şi mai rău; treptat, frica a ajuns să acţioneze şi în absenţa lor, sporind singură.
Şi pe măsură ce ne temeam mai mult, îmblînzitorii deveneau din ce în ce mai aroganţi. - Viaţa pe un peron

Filed under: comentarii si citate