Aşa a început o altă nebunie de a mea… Cum să vă explic mai bine? Tot firea mea m-a împins şi spre asta. Căci, dacă asemănaţi viaţa cu un joc de ruletă, îmi era cu neputinţă să mă învîrt printre mese şi să mizez puţin, cu ţîrîita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Şi ce jalnici mi se păreau cei care îşi drămuiau pasiunile, ca nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunţiş, aveam alte idei şi alt sînge în arterele mele decît ei. Vroiam să risc totul pe un număr cîştigător. Şi, ca să fiu pe deplin sincer, la început eram chiar convins că voi cîştiga. Riscul meu nu era decît pe jumătate risc. Doream să fiu admirat doar pentru nepăsarea cu care azvîrleam totul pe masă şi aşteptam apoi calm să se învîrtă discul ruletei. Abia cînd acesta se oprea şi vedeam că m-am înşelat, rămîneam descumpănit. Cum se întîmplase? Nu-mi explicam. “Trebuie să fie o greşeală”, îmi ziceam atunci. Şi iarăşi o luam de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: “ăsta are nervi de oţel” sau “e nebun”…

Mai tîrziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolenţa jucătorului sigur de el, ci mizam strîngînd pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam rîsete înăbuşite. Acum îmi trebuia toată înverşunarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului şi îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curînd, ardeam şi speram iarăşi.

Numai că de data aceasta descoperisem şi altceva, dincolo de faptul că-mi doream numerele cîştigătoare pentru a mă apăra de o resemnare sălcie. Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţînare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gîndit că, pentru a nu greşi, trebuia să caut în orice idee şi contrariul ei, să cîntăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere.

Toate raţionamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gîndeam, căutam şi reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic “curat”. Totul era “murdărit” de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreţi, care-şi arunca singur stînca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca şah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o partidă de şah. Într-un proces. Cîte idei, atîtea procese, atîtea partide de şah. Făceam exact acelaşi lucru ca atunci cînd jucam pe rînd, tot eu, cu piesele albe şi cu piesele negre. - Viaţa pe un peron

Filed under: comentarii si citate